Heavy Rain

Actoria

Heavy Rain

Actoria

Un zgomot tehnologic anunţă cum o cameră este gata să surprindă încă un lucru memorabil. Într-o incintă egală ca dimensiune, dar mică, extrem de albă, fără lumină artificială, o persoană destul de înaltă, cu o talie subţire şi cu un păr extrem de negru îşi făcu apariţia. Păşi cu sfială, privind direct în acea cameră.
-     Vino, ia un loc. Spuse o voce extrem de greu de clasificat.
Femeia se sprijini de scaun, rotindu-se în jurul lui, după care se aşeză.
-     Îmi puteţi da numele dumneavoastră şi vârsta?
-     Mary Smith, am douăzeci şi patru, spuse direct, cu un accent diferit.
-     Ai luat vreodată lecţii de actorie? consultă acea voce neutră.
-     Mnu, nu mi-am putut permite, spuse, agitându-şi mâinile în jurul picioarelor. Dar văd multe filme şi până acum am reuşit să învăţ foarte multe, explică răspicat, mişcându-şi energic capul.
-     Ai jucat în ceva recent? întrebă persoana din spatele camerei.
Îşi ridică privirea, realizând că poate afirma ceva ce-i putea consolida poziţia.
-     Am avut câteva părţi măricele, însă doar nişte roluri de ici de colo. Oricum, nimic foarte serios deocamdată. Întotdeauna sunt prea înaltă sau prea scundă, spuse executând anumite mişcări graţioase de pe scaun, părul aiurea... heh, întotdeauna e ceva în neregulă cu mine, continuă râzând.
Reporterul râse şi-o întrebă dacă şi-a învăţat replicile.
-     Da! exclamă sigură pe ea, unindu-şi palmele sfioasă.
-     Atunci... să începem. . Se toarnă ,,Heavy Rain", actriţa Mary Smith. Dubla unu!
-     Şi... motor! spuse o altă voce.

*

    Era un timp ploios, iar în casă, într-o bucătărie limitată, extrem de încărcată, îşi spunea oful. Stătea pe un scaun scund, dincolo de blatul de chiuvetă.
-     Din prima zi din care te-am văzut am ştiut că tu eşti acela, spuse gesticulând lent. Am crezut că aceste lucruri se întâmplă numai în filme, ştii? Inima luând-o la goană, cu mâinile extrem de grele, iar picioarele tremurându-mi. Chiar atunci ieşeam de la teatru şi ploua cu găleata. Şi eram acolo, continuă cu mâinile în aer, udă leoarcă, dinţii trăncănindu-mi, aproape moartă de frig. Dar tu te-ai ridicat, numai ştiu de unde, te-ai apropiat şi m-ai privit direct în ochi şi m-ai întrebat ,,O umbrelă, domnişoară?". A trecut mult timp de-atunci, mi-ai trimis flori săptămâni de-a lungul şi-mi repetai mereu că mă vei iubi pentru totdeauna. Trei luni mai târziu ne căsătoream... Doamne, sună aşa stupid! exclamă, schimbându-şi atitudinea. E precum o iubirea forţată.
Îşi închise ochii pentru câteva momente, după care, sprijinindu-se de marginea scaunului se ridică.
-     Dar viaţa reală nu se termină cum crezi tu că va fi, spuse pe un ton mai sever. Întotdeauna vei crede că totul va fi precum o poveste extrem de fericită.
    Se apropie de marginea chiuvetei, şi se întoarse cu spatele către fereastră, de unde se putea observa ploaia masivă.
-     Dar după vine o zi în care te trezeşti într-o casă minimal de săracă, urmând o viaţă mult prea josnică şi scurtă, iar visele tale sunt ceva de genul... să-ţi vezi absolut toate facturile plătite şi... şi, spuse accentuând al doilea ,,şi", dacă ai noroc, şi un televizor mai mare. Dar, continuă cu o înfăţişare extrem de dramatică, în timp ce realizezi toate astea, te gândeşti că poate asta nu era viaţa pe care tu visai să o ai. Te gândeşti, spuse devenind puţin mai întunecată, că poate unele lucruri puteau fi puţin mai diferite, cu care, probabil aş fi putut trăi, dar care într-o zi, se prăbuşesc.
Se plimbă de colo-colo, atingându-şi propriile obiecte precum ceva nou, fără să schiţeze vreo urmă de oboseală.
-     Începe cu ceva minuscul, puţin ruj pe guler, din ce în ce mai multe nopţi în care ajungi târziu acasă... 
Oftă din răsputeri, după care se opri din nou în faţa chiuvetei.
-     La început îmi spuneam că sunt nebună, că mai nimeni nu ar fi putut face aşa ceva. Dar, doar ca să îmi mai uşurez mintea, te-am urmărit într-o seară pe când plecai de la birou, mergând spre acel hotel bolnăvicios, unde ai întâlnit-o pe fată... iar după, totul s-a ruinat pentru mine.
Spunând toate acestea, se întoarse cu greutate cu faţa către fereastră, plecându-şi capul îndurerată.
-     Vin acasă şi plâng ore în şir în mica mea bucătărie, spuse din ce în ce mai bâlbâit, întinzându-şi mâna spre dulapul de jos. Iau arma din sertarul din dormitor, spuse convingătoare, ţinând micul pistol în mână, mângâindu-l ironic, şi mi-am spus eu însămi că dacă ăsta e singurul lucru pe care viaţa mi-l oferă, atunci pot să las totul, continuă tristă, poziţionându-şi pistolul exact la tâmplă.
O lacrimă îi brăzdă obrazul stâng, în timp ce poza drept o victimă a propriei vieţi, însă la fel de repede lepădă arma din acel loc.
-     ...Dar apoi m-am răzgândit; cu toate astea, nu eu sunt cea care înşală, spuse furioasă, ţinând arma către tavan. Aşadar, fără prea mult zgomot, spuse păşind înainte, după care aşezându-se din nou pe acel scaun ponosit, te aştept să vii acasă, stând în sărăcăcioasa şi prea josnica mea bucătărie. Evident, când ai ajuns acasă nu ai suspectat nimic, continuă cu zâmbetul pe buze. Te-am luat prin surprindere şi ţi-am pus arma direct în frunte, după care am stat preţ de câteva clipe să-ţi privesc întunericul ghidat de frică ce-ţi creştea-n ochi. Ţi-am citit pe buze cum îţi spuneai că nu aş face-o, că nu am curajul să comit un asemenea lucru. Credeai că-ţi voi da o amărâtă de lecţie! strigă deodată. Dar după ce ţi-am înţeles toată atitudinea nenorocită, ţi-am spus în modul meu specific: ,,te înşeli, dulceaţa mea! te condamn la moarte pentru nenorocirea pe care mi-ai creat-o vieţii mele, crezând că o poţi face clişeu de telenovelă! Plus de asta" spuse hotărâtă, vibrând de emoţii, ,,pentru că şi în visele mele te amestecai, pentru că te-a durut undeva toţi aceşti ani, pentru că m-ai minţit" continuă serioasă, îndreptându-şi arma înainte, păşind lent, ,,pentru că m-ai trădat şi m-ai umilit în toţi aceşti ani! Nu te urăsc!" urlă din răsputeri. ,,Fac un exemplu din tine, pentru toate tâ*fele de acolo, care credeau că ne pot juca pe degete", spuse înfuriată la maxim. ,,Cel puţin pe mine nu!"
    Ezită să apese pe armă, după care închise pentru totdeauna ochii.
-     Adio, dragostea mea! exclamă tăcută.

***

    Mâinile i se mişcau rapid, privirea-i era de fier, iar sentimentele nu aveau de-a face cu tot ceea ce executa acum. Se termină prea rapid pentru ea, ţinând mâna dreaptă în faţă, mimând posesia unei arme, cu o înfăţişare severă, ambele degete fiindu-i arcuite pe trăgaciul imaginar.
Păşi înapoi, lent, fără să se mai aşeze pe scaun.
-     Foarte... foarte bine! spuse într-un mod uluit vocea din spatele camerei.
-     Deci credeţi că aş putea avea o şansă? întrebă binedispusă.
-     Cineva te va contacta şi îţi va spune.
    O altă voce întrerupse ideea:
-     Nu a fost aşa rea, nu?
-     Nu contează, se auzi şoptind, oricum e prea bătrână pentru următoarea parte. Următorul!