Ești al meu

Chapter 9

Au trecut cateva zile. Jack s-a intors in oras la el sa isi faca bagajele pentru cateva saptamani si sa termine niste treburi de facut. Eu m-am intors acasa, unde maica-mea m-a asteptat cu un discurs care am crezut ca nu se mai termina despre cluburi si mersul la prieteni fara sa anunt. Ops.

Trebuie sa recunosc ca imi sta mintea continuu la Jack. Am si fluturasi in stomac uneori, dar ii aud vocea la telefon si imi trece. Pur si simplu imi amintesc ca suntem cei mai buni prieteni si atat. Ce a fost a fost. 

Nu?

-Tine fata scaunul bine, face mama incercand sa ajunga la o cutie de pe dulap.

-Da mama, bombam eu.

Cateva cutii se rastoarna peste noi, desfacandu-se pe podea.

-Genial, spune mama apucandu-se sa le adune.

O ajut, punand tot felul de maruntisuri inapoi. Dau peste o poza cu mine si Jack de acum 3 ani. Inghit in sec, amintindu-mi cat de greu mi-a fost atata timp fara el. Si acum ca s-a reintors in viata mea sunt cea mai fericita.

Mama ma vede si mi-o smulge din mana, aruncand-o intr-o cutie cu alte poze.

-Hey! prostestez eu. Inceteaza!

Ea ma priveste surpinsa, punandu-si o mana in sold.

-Poftim?

-Scuze, mormai eu privind-o in ochi.

-Asa ma gandeam si eu.

O privesc mijind ochii. Ce atitudine.

-Nu. De fapt nu-mi pare rau. Chiar nu inteleg care e problema ta.

Ma ridic, insfacand cutia cu poze si ducand-o la mine in camera ca se le sortez mai tarziu. 

-Ti-am tot repetat sa il uiti pe baiatul ala. Altele in locul tau ar fi facut-o de mult. Eu as fi facut-o. Nu inteleg cum de ti-a facut o asemenea obsesie in cap.

-Decat sa plang dupa baieti indiferenti dar care ma fac fericita o saptamana, doua, prefer sa ma atasez de unul caruia chiar ii pasa.

-Chiar ii pasa? pufneste ea. Cum ii pasa? Nu a venit sa te viziteze nici macar o data de cand ne-am mutat.

-Asta pentru ca tu mi-ai interzis sa....

-Draga mea, crede-ma, nu conteaza. Daca chiar ar fi vrut sa va vedeti, ar fi facut-o pana acum.

Si brusc realizez ca are dreptate. Daca ar fi vrut sa ma vada fata in fata ar fi putut sa vina inainte, la fel cum a venit ieri. 

Simt cum imi dau lacrimile si ii intorc spatele, inchizandu-mi usa camerei.

-O sa te trezesti tu intr-o buna zi, o aud pe mama inainte sa se indeparteze.

Atat de adevarat. Am simtit pana acum ca ceva e ciudat, dar am avut prea multa incredere in el si nu mi-am batut capul cu asta. Am crezut ca nu a insistat sa ne vedem pana acum din cauza distantei si ca sa nu intru in belele cu mama.

Dar aseara a venit si nu s-a intamplat nimic rau.

Aud notificarea de Messenger si imi trasare inima pentru ca deja stiu cine e. Il ignor, stingandu-mi wifi-ul. 

Nu ma merita. Acum sufar din cauza lui, pentru ca am realizat ca ceva nu se leaga. Iar inainte radeam din cauza lui, crezand ca totul e okay. Relalitatea doare.

Asez cutia de poze sub pat, intr-un colt in care sa nu o observ.