JULAS

2.

Simțeam că inima mea era pregătită să îmi sară din piept, pulsul meu accelerând de fiecare dată când cuvintele lui mi se repetau în minte. Preda aici?

   — Dar, spun mirată, arată de vârsta noastră.

Acesta scoate un chicot, expresiile lui dând de înțeles faptul că nu era prima dată când auzise cuvintele acestea.

   — Ai grijă, spuse el, o să i se urce la cap, continuă. E narcisist și incredibil de serios. Nu cred că l-am văzut zâmbind vreodată.

Teancul ce era în mâna profesorului a fost aruncat într-un zgomot puternic pe catedra aflată la câțiva metrii în fața noastră. Acesta se apropie de noi cu o seriozitate ieșită din comun.

   — Observ că sunteți foarte activi astăzi, începe el. Domnișoara..., mi se adresează.

   — Julia. Julia Madden, răspund instant.

Vocea lui era mai groasă, probabil din cauza că se trezise de curând, însă era la fel de blândă ca noaptea trecută. Îmbrăcămintea lui era totuși schimbată, aceasta conformându-se regulilor vestimentare cerute de către instituție. Parfumul lui îmi inhala nările într-un mod plăcut. Privirea lui nu era caldă, zâmbetul lui molipsitor lipsind de pe fața lui.

   — Julia, repetă el.

Numele meu suna atât de bine spus de el.

   — Aș vrea și aș aprecia să mă acompaniezi după ore astăzi în biroul meu, continuă el. La fel și pe tine, Langston, i se adresă colegului meu.

Deși ideea nu suna tocmai rău, anxietatea mea nu mă lăsa să mă bucur în totalitate de aceasta.

~

Îmi așteptam rândul pe coridorul plin de studenți. Pe ușă era scris numele lui - Profesor Silas Whitlock.
Vocea lui stridentă se auzea prin pereții subțiri ai încăperii. Nu părea prea fericit. Ușa se deschise ușor, prin crăpătură văzându-l pe Silas rezemat de biroul lui dezordonat.

   — Poți să intri! mă strigă.

Odată ce biroul acestuia era liber, am făcut pași mărunți până am ajuns înăuntru. Totul era dezorganizat. Dosare și poze înrămate erau aruncate peste tot, căni de cafea fiind înșirate de-a lungul biroului.

   — Aș aprecia dacă ai da dovadă de atenție și respect la ora mea, domnișoară Madden, începe el direct. Nu vreau să îmi pierd timpul explicând regulile de bun simț de care toți ar trebui să dăm dovadă, continuă. Ești liberă să pleci.

     Ce atitudine!

Îmi iau geanta de pe scaunul aflat în stânga mea, ieșind în grabă. Picăturile de apă ce își făceau drum din cer se izbeau periculos de tare de pământ. Tricoul meu alb mi se lipise de piept, lăsând la iveală o adevărată priveliște.

   — Asta mai lipsea, oftez adânc.

Îmi continui drumul grăbit, ploaia nedând semne că ar vrea să se oprească. Un claxon puternic mă trezește la realitate. O mașină neagră, necunoscută, parcând neglijent lângă mine.

   — Urcă, o să faci hipotermie dacă nu! mi se adresează o siluetă greu de descifrat.

Mă apropii ușor de vehicul, geamul fumuriu, crăpat cât pentru a vedea cine conduce, scoate la iveală singura față pe care aș fi vrut dar nu m-aș fi așteptat să o văd. Urc tăcut în mașină, punându-mi centura.

   — Mulțumesc, profesor Whitlock! îi șoptesc.

Privirea lui era ațintită asupra tricoului meu ud. Picuri din părul meu cădeau lejer asupra lui, agravând situația. Îmi încrucișez mâinile la piept, blocându-i viziunea.

   — Unde te las? sparge el liniștea profundă ce se crease între noi.

   — Lângă cafeneaua de pe colț, îi răspund.

Parchează ușor mașina într-o zonă liberă pe care a găsit-o. Îmi deschide ușa și îmi înmânează o umbrelă.

— Ai vrea să intri? îl întreb direct.

Acesta se uită la mine mirat, mă analizează și mai apoi răspunde;

— Mi-ar plăcea.

Mă urmează tăcut până când ajungem înăuntru. Își dă jos paltonul, cămașa sa descheiată la câțiva nasturi lăsând la iveală o priveliște de nedescris. O cicatrice își face apariția pe pieptul său, ea fiind acoperită de un tatuaj - My soul belongs to you.

— Salivezi, îmi spune.

Îmi mut privirea într-o secundă, rușinată.

— De ce ați acceptați să veniți chiar si după toate cele întâmplate astăzi? îl întreb.

Îi scapă un mic zâmbet, mai apoi așezându-se pe fotoliul aflat undeva în camera de zi.

— Pentru că m-ai invitat? îmi răspunde întru-un mod sarcastic, flegmatic.

Aveam speranța că mă va recunoaște, că ar fi vrut să vorbim sau să ne cunoaștem. Nu aveam de gând să aduc în discuție faptul că l-am mai întâlnit din pură rușine. Poate că prezența mea nu însemna nimic pentru el.

— Ar trebui să te schimbi, continuă el, făcând semn către tricoul meu încă lipit de piept.

  Plec într-o grabă de nedescris, îndreptându-mă spre camera mea. Iau ce apuc și mă întorc la bărbatul ce mă aștepta în sufragerie.

"Ne vedem la cursuri, Madden" găsesc scris pe un șervețel de bucătărie.

De ce îmi folosește numele de familie?

Amintirea lui devenise inclară și aș fi vrut să mi-o șterg din minte.De la omul care mi-a recitat din "Romeo și Julieta" și mi-a zâmbit doar mie din sute de oameni adunați în jurul meu la omul căruia nu am reușit să îi pătrund și să îi rămân tipărită în minte. Problema nu era că nu își aducea aminte de mine, ci că nu puteam să mi-l scot eu de acolo. Se pare că viața chiar juca împotriva mea. Suspin, lăsându-mi corpul să cadă pe fotoliul care, nu acum mult timp, era ocupat de trupul bărbatului misterios.

Impulsul feminin de a-l căuta pe toate rețelele de socializare existente era amarnic. Totuși nu cred că eram singura care făcea asta. Aveam attachment issues. Era o binecuvântare și un blestem în același timp. Ochii mi se închideau incet dar sigur, oboseala spunându-si cuvântul.

   "— Țin minte să-ți fi spus să nu te miști, femeie, spune el în timp ce lacrimile mele cristaline se scurgeau pe tenul meu acum roșu de la urmele lui.

   Strâng puternic din dinți, suspine ieșind fără voia mea, agravând situația.

     — Ce mai vrei de la mine? îi răspund pe o voce plânsă dar nervoasă.

    Mă analizează din cap până-n picioare de repetate ori, luându-mi părul în pumni, mirosindu-l o dată, mai apoi trăgând puternic.

      — Știi ce vreau, Julia! "