JULAS

12.

Stăteam tremurând pe banca din apropierea universității așteptând cu nerăbdare venirea misteriosului bărbat ce avea să-mi fie partener. Priveam nerăbdătoare dintr-o parte în alta, în zadar.

Nici măcar nu auzisem vreodată de acest individ - Braydon Xavier - și nu aveam nici cea mai mică idee despre cum arăta. Tot ce știam e că era în ultimul său an și că nu se prea prezenta la cursuri. Aerul rece de iarnă târzie îmi înroșea pielea, făcându-mă să arăt ca o tomată.

Îngrozitor.

Purtam cele mai obișnuite și neatractive haine pe care le aveam în garderobă. Gesturile făcute de Silas m-au băgat într-o stare profundă de continuă anxietate și neliniște. Îl vedeam aproape zilnic la cafeneaua din apropierea apartamentului meu, în fiecare zi însă cu o femeie diferită. Consider că fiecare trecea peste în diferite moduri. Treceam de fiecare dată cu o privire tristă în speranța că mă va observa măcar o dată. Nu s-a întâmplat. Ce-i drept, începusem să mă obișnuiesc cu ideea că imposibilul suntem noi, în carne și oase. În rest, mă picase la cam toate lucrările pe care le-am dat.

Priveam cum o mașină prăfuită și neagră parchează neglijent undeva la mai puțin de câțiva pași de banca unde stăteam, lăsând o dâră imensă de fum ce mă făcea să mă simt amețită. Ce idiot!

Îl privesc cum deschide geamul până jos, moment ce mă face să-mi amintesc de a doua seară în care l-am văzut pe Silas. Singura diferență era că atunci curgeau stropi de apă cristalină din cer.

Îl priveam buimacă. Purta o pereche de ochelari de soare, ascunzându-și ochii, și era îmbrăcat într-o geacă de piele ce-i stătea puțin largă pe corp. Nu-l puteam descrie prea bine nici de încercam.

— Julia? întreabă el.

Vocea lui era, cu siguranță, cea mai masculină și interesantă voce pe care am auzit-o. Avea un timbru vocal unic, glasul lui fiind bărbătesc și gros, dar totuși incredibil de atractiv. Tonul folosit de acesta era unul plictisit, indiferent.

— Braydon? întreb numai ca să mă asigur că era persoana pe care o așteptam.

Acesta își așează ochelarii pe nas, privindu-mă sarcastic.

— Urcă.

Mă ridic de pe banca rece pe care stăteam, apropiindu-mă de mașină. Apusul își făcea deja apariția, fapt ce-mi arată exact cât de mult a întârziat bărbatul. Ar fi generos dacă aș spune că doar o oră.

— N-ai de gând să mă răpești, nu? îl întreb răzând în momentul în care mă urc în mașină.

Râde preț de o secundă, mai apoi mă fixează cu privirea.

— La cum arăți, începe el, nu-ți promit nimic.

Cuvintele lui m-au făcut să roșesc automat, înlemnind. Dacă eram deja roșie înainte, mă întreb cum arătam acum...

Conducea grăbit, cu o viteză mai mare decât era necesar. Era atent la drum, lucru ce mi-a dat șansa să-l pot analiza subtil.

— De ce îți ții ochelarii pe ochi? E noapte! întreb confuză.

Expresia feței i s-a schimbat, în colțul gurii apărându-i un zâmbet critic. Își mutase privirea asupra mea preț de o secundă, destul cât să mă analizeze din cap până în picioare.

— De ce încă îți porți hainele? E cald în mașină, îmi răspunde el ironic.

Glumele lui cu tentă intimă mă făceau să mă simt ca în liceu. Eram o fire timidă și n-aveam de gând să-i intru în joc. În plus, felul acestuia de a vorbi îmi aducea aminte de Silas.