Promit că te voi iubi!

Capitol 2

Stăteam ascunsă sub pături peste pături în dormitorul meu, mâncând cu nerăbdare un baton de ciocolată în timp ce mă uitam la Netflix în ultimele douăzeci de minute.

Da, știu că sunt un copil mic paranoic. Dar de ce altfel ar veni acei bărbați în complexul de apartamente? Mestecându-mi unghiile, aproape cad din pat, scăpandu-mi accidental laptopul pe pământ când aud o bătaie fermă în uşă. Doamne, doamne, asta e rău, foarte foarte rău. Nu cunosc pe nimeni în New York, în afară de Alice cu care m-am împrietenit într-o noapte de beție într-un club. Dar ea ar lucra acum... Stau pe picioare tremurătoare când mă apropii de ușa mea de la intrare și în vremuri ca acestea mi-aș dori să am una dintre acele găuri pentru a vedea cine este de cealaltă parte. Inspirând adânc, deschid ușa pentru a fi întâmpinat de cea mai mare frică a mea. În fața mea stă unul dintre bărbații îmbrăcați în costum negru.

Poartă ochelari de soare, deși se află înăuntru, iar eu mă uit la urechea din ureche. Omul se ridică cu ușurință peste mine și, dacă ar fi să mă abordeze, nu am nicio șansă să ripostez.

— Buna ziua?

Spun ezitând, vrând doar să-i trântesc ușa în față.

— Domnișoară Jones? Întreabă bărbatul, confirmându-mi identitatea. Îi fac un semn scurt din cap înainte ca el să-și întindă mâna spre mine. Mă uit la el cu așteptare până îmi dau seama că așteaptă ca eu să-l scutur. Mâna mea se întinde.

— Numele meu este Luca și fac parte din detaliul tău de securitate.

Atunci mi-am pierdut absolut lumea.

— Pleaca dracului de aici!

Țip, fără să-mi pese să fac o scenă. Bărbatul se uită de sus la mine, nici măcar tulburat.

— Nu m-ai auzit? Pleacă! Ia-ți ceilalți oameni cu tine și du-te să faci un atac de cord altcuiva!

— Domnișoară Jones, suntem sub ordine stricte - nu avem voie să vă lăsăm în pace.

Eu clătin din cap clocotind de furie. Acest lucru este ridicol! Nu pot să cred acest om, nu pot să cred că crede că poate face asta! Eram îngrijorată că cineva m-a descoperit! Bufăind, îmi strâng buzele într-o linie strânsă.

— Bine, dar nu te aștepta să mă urmărești mult timp, mă voi asigura că ai plecat înainte de dimineață!

Apoi trântesc ușa pe fața lui Lucas și mă lovesc cu capul în ea, gemând. Luându-mi telefonul din buzunar, formează imediat numărul persoanei care este responsabilă pentru asta. După trei sunete, ridică.

— Ce naiba! Ți-am spus că nu vreau să existe securitate, niciodată! Strig la telefon înainte ca el să aibă ocazia să spună ceva.

— Tata, te rog, vreau doar o viață normală, nu am nevoie de niciunul din acești paznici care să mă vegheze.

Vocea mea începe încet să se calmeze, dar încă simt un foc arzând în mine.

— Iubito, Sai che non posso (știi că nu pot).

Spune el, cu vocea lui burlancă încercând să mă simpatizeze. Chiar și când se află la jumătatea lumii, încă crede că îmi poate controla viața!

— Nu începe să-mi vorbești în italiană, asta nu va funcționa, nu de data asta. Chiar și în Australia ai avut acești proști care mă urmăreau, nu ai spus mai mult.

— Mia, lasă-mă să explic...

— Te rog!

—Motivul pentru care am oamenii mei care te protejează este că sunt în New York. Mă sufoc cu aerul. Ce? El este de fapt la New York, suntem în același oraș?

— De ce nu mi-ai spus mai devreme? Întreb. Aud un oftat obosit la celălalt capăt.

— Tocmai am sosit și știi că nu pot să-ți spun astfel de lucruri în avans. Dar așa cum spuneam, vreau să te văd, Mia. Mi-e dor de tine. Simt că mă lacrimez. În sfârșit îl voi vedea pe tata după atât de mult timp. Se simte suprarealist.

— Când? șoptesc la telefon, simțind că ar putea începe să râdă și să-mi spună că este doar o glumă. Dar știu că nu va face, nu ar face asta.

— Cina mâine seară la șapte,noul meu restaurant, îți trimit adresa.

— Voi fi acolo. Spun. Auzisem de noul lui restaurant care se deschidea în partea superioară a New York-ului.

Tata deține o companie de miliarde de dolari cu hoteluri, restaurante, cazinouri, în timp ce el trebuie să se ocupe și de lucruri precum mafia. Știu, nebun drept! Ar trebui să cred că este ciudat, dar am știut întotdeauna despre moștenirea familiei mele.

Sunt mândră de asta, poate nu de toate crimele și violența, dar eu sunt fiica tatălui meu. Sunt un Marino, menit să fie moștenitor al mafiei italiene. Și mai nebun! Dar întotdeauna am fost neclintită că nu vreau să fiu responsabilă de afacerea familiei și de aceea îmi preia altcineva. Nu știu cine, dar nu-mi pasă mai puțin. Îmi fac singură viața, mă mulțumesc doar să fiu normal. Bineînțeles că sunt destul de norocoasă să am șansa de a fi normală, deoarece mama și cu mine ne-am mutat în Australia când eram mică, schimbându-ne numele datorită dorinței tatălui meu de a rămâne departe de toate. Dar am știut întotdeauna că voi fi parte din ea într-un fel sau altul.

De aceea m-am antrenat. În apărare mai ales, și trebuie să spun că sunt destul de priceput, la fel și cu o armă. Cu toate acestea, sper să nu folosesc niciodată aceste abilități, nu în timp ce încerc să trăiesc normal. Și asta explică de ce tatăl meu are atât de multă siguranță asupra mea. Dacă cineva l-ar vedea cu mine, s-ar putea să încerce doar să ajungă la el prin mine. Din fericire, majoritatea oamenilor nici măcar nu știu că tatăl meu are o fiică.

Nici măcar cei mai mulți dintre cei din mafia italiană, așa că am fost destul de în siguranță toată viața mea. Oricum, am confirmat detaliile cu tata și am închis. Nu pot să cred că mâine seară îl voi vedea! Și cine știe, poate voi primi slujba și voi putea să-i spun veștile bune! În noaptea aceea m-am culcat gândindu-mă la cum se apropie viața mea. Nimic nu ar putea strica atât de sus la care mă aflu. Adică, ce ar putea merge prost?