Promit că te voi iubi!

Capitol 28

Matteo Giovanni POV:

Privesc prin monitor cum prințesa mea se zbate pe hol spre ușa pivniței. Mâinile ei sunt lipite de pereți pentru a se echilibra și, după felul în care fața ei se strânge, îmi dau seama că o doare foarte mult.

Nu ar trebui să fiu surprins că de îndată ce am lăsat-o singură în sufragerie, se va ridica și se va îndrepta către băiatul cu care făcuse cunoștință. În pivniță sunt camere de luat vederi, dar nu există microfoane, așa că mi-a luat ceva timp să-mi dau seama că Mia a vorbit cu el de vreme în care a stat acolo jos. Și în mod clar deveniseră prieteni destul de buni pentru ca ea să se riște și să se îndrepte înapoi.

Îi admir curajul, cu siguranță nu se teme de mine la fel de mult ca înainte, sau poate că nu-i mai pasă, dar oricum nu contează.

Ea coboară în pivniță, în ciuda faptului că știe că vor urma consecințe.

Strângând din dinți în așteptare, o privesc cum deschide ușa pivniței și se uită în întuneric.

Se pare că s-ar putea chiar să-și reconsidere să coboare... Întreg corpul ei tremură și pare împietrită.

Îmi țin respirația în timp ce ea decide următoarea ei mișcare. Nu vreau să trebuiască să o pedepsesc dacă decide să coboare, dar trebuie să învețe...

Mia aprinde întrerupătorul luminii și își începe coborârea pe picioare tremurate.

Respir și mă las pe spate în scaun.

Sunt sincer dezamăgit și rănit. M-am gândit că poate cea mai mică parte din ea și-a dat seama că nu trebuie să fiu tipul rău pe care ea vrea cu atâta disperare să mă distrugă.

Pot fi bun.

Vreau să fiu bun. Pentru ea.

La naiba, mă face moale! Mă îndoiesc că, chiar și atunci când se va întoarce pe scări, o voi putea pedepsi.

Ea deja suferă așa cum este, abia poate merge fără sprijinul cu ceva. Dacă ar fi să o supun mai multă durere, aș fi un monstru. Mai mult un monstru decât sunt deja.

Sigur că vând droguri, arme și omor oameni, dar asta face parte din conducerea mafiei din New York.

Așa trebuie să mă dovedesc tatălui meu, astfel încât să pot prelua mafia italiană când acesta va fi pensionat.

Lucrurile groaznice pe care le fac sunt doar afaceri, dar să rănesc o fată lipsită de apărare care este deja bolnavă așa cum este? Ar fi un nivel minim pentru mine.

Și în plus, uneori îi ucid pe cei care merită, precum traficanții de oameni și violatorii. S-a decis atunci, Mia nu va fi pedepsită pentru că s-a strecurat.

O voi lăsa să vorbească cu prietena ei. O voi lăsa să creadă că e furioasă și că scapă. Nu mă afectează în niciun fel, așa că o voi lăsa să fie.

Mă uit cu atenție la ecranul din fața mea, în timp ce Mia se îndreaptă pe hol, cu privirea oriunde, dar nu în interiorul celulelor. Ea își găsește repede drumul spre capătul holului și mă uit cum examinează celula în care fusese ținută.

Ea se uită în el timp de cel puțin două minute, fără să se clatine. Încă o dată mă inundă vinovăția. O scutur, când o aud strigând un nume.

— Scott. Vocea ei blândă și angelică răsună prin microfoanele pe care le instalasem în pivniță. Știam că va dori să coboare înapoi, de aceea lăsasem ușa descuiată și aveam microfoane instalate. Astfel voi putea aduna orice informație care se poate vorbi între ei doi. Și până acum microfoanele s-au dovedit utile deoarece acum știu numele băiatului.

Scott.

Îl voi pune pe Richard să verifice cine este. Poate atunci voi putea în sfârșit să aflu cine mi-a furat cocaina.

-"Ai vrut sa ma vezi?" Ochii mei se ridică spre Dante, care se plimbă în biroul meu cu mâinile lejer în pantaloni. Opresc monitorul, voi revizui filmările mai târziu.

— De ce bați la ușa? spun eu, dand ochii peste cap.

Dacă ar fi fost cineva care tocmai a intrat în biroul meu așa, i-aș fi împușcat pe loc, dar Dante este cel mai bun prieten al meu, așa că nu cred că ar aprecia dacă l-aș împușca, în ciuda cât de mult am vreau să.

Buzele lui Dante se îndoaie într-un zâmbet.

-„Nu sunt singurul care are un program încărcat".

- „Îmi pare rău, ți-am întrerupt dracu' rapid?"

-„De fapt, ai făcut-o, iar acum e singură în dormitorul meu, așteaptă să mă întorc, așa că dintre voi ați putea face asta repede..."

-„Spune-i că ai lucruri de care să te ocupi. Mia." spun, uitându-mă la ceas. Este aproape ora douăsprezece după-amiaza și trebuie să intru în birou ca să pot finaliza toate planurile privind Japonia și comerțul cu arme care urmează să aibă loc.

Fața lui Dante nu trădează nicio emoție, dar îmi dau seama că este supărat când începe să-și trosnească degetele. Dar el știe mai bine decât să-mi răspundă.

-"sigur."

-"Asigură-te că ia prânzul și cina. Nu cred că trebuie să-ți reamintesc că nu iese din casă."

Dante dă din cap.

-"Prânz, cină, fără a pleca din casă. Am înțeles." Mă ridic de pe scaun și îmi iau servieta.

-"Plec acum, așa că du-te și găsește-o. Momentan e în pivniță, dar asigură-te că nu o prinzi acolo jos. Fă-o să creadă că a scăpat cu asta."

— Unde va dormi? întreabă Dante. Mă întorc să mă uit la el și pe chipul lui este o privire răutăcioasă.

Nenorocitul ăla crede că e hilar.

-"Camera mea." Mă grăbesc, iar Dante zâmbește.

-„Ce ar trebui să fac cu ea?"

-"Nu știu, o găsești pe Hailey? Vezi doar asupra ei și asigură-te că nu face nimic prostesc."

spun în timp ce plec din biroul meu lăsându-l pe Dante în urmă. Mă îndrept spre mașină și înăuntru șoferul meu mă așteaptă așa cum i-am cerut.

În drum spre aeroport îmi iau acest timp să mă gândesc la toate rahaturile pe care trebuie să le fac.

Miercuri, în trei zile plecăm în Japonia și încă nu i-am spus Miei că vine cu mine. Nu știu cum va reacționa și cred că ar fi cel mai bine pentru ea dacă nu-i spun până miercuri, nu am nevoie de ea să se streseze inutil. Deja ma stresez asa cum este.

Sper doar că totul va merge bine în Japonia.

_______________________________