- Cum a fost ziua ta? Întreabă Klaus în timp ce se așează pe patul Fridei. Eu am avut o zi atât de obositoare. A fost bine la cină, poate mai bine că nu ai venit.
- Ai rezolvat ceva?
- Eu așa cred. Nu are rost să îți explic, nu ar fi pe înțelesul tău.
- Ce vrei să spui cu asta? Se încruntă la auzul spuselor iubitului ei.
- Afacerile nu sunt pentru toată lumea. Dacă aș intra în termeni de specialitate, nu i-ai înțelege. Cert este că o să fie bine. M-am asigurat pe anul ăsta cu ceva investiții.
- Credeam că am trecut peste pragul ăsta de diferențiere. Nu trebuie să spui astfel de lucurui doar pentru că gestionezi o afacere.
- Of, Frida. Nu mă face să fiu și mai obosit decât sunt. Nu ai vrea să ... știi tu. Îi zâmbește și îi atinge fața ușor.
- Nu am chef, Klaus. Îi răspunde pe un ton grav și se ridică de lângă el.
- Ce e cu tine? De ce tot faci fazele astea? Niciodată nu îți convine nimic.
- Mereu îmi vorbești de muncă, mereu ești ocupat. Toată ziua stai la firmă. De când nu am mai făcut și noi ceva împreună?
- Și nu îți convin banii? Muncesc pentru mine și implicit pentru noi. Vreau să iau o casă.
- Nu totul se rezumă la bani. Pentru Dumnezeu! Nu o zice de parcă aș fi vreo materialistă.
- Știi ceva? Eu mă duc acasă. Sunt prea plin de probleme pentru a-ți asculta și ție toanele.
Klaus își trage geaca pe el apoi iese nervos din cameră. Coborând scările își caută telefonul prin buzunar. Odată urcat în mașină apelează un număr ce îl găsise prin agendă.
Stephanie. Era fosta lui iubită. Nu o mai văzuse de multă vreme, dar gândul i-a sărit la ea. După fiecare ceartă avută cu Frida simțea nevoia să o sune, dar nu o făcuse până în această seară. I-a fost parteneră mai bine de trei ani și încă îi mai umbla prin minte.
- Alo? Stephanie?
- Klaus? Râde scurt. Nici nu ți-am recunoscut vocea.
- Îmi pare rău că te sun ... acum. Voiam să văd ce mai faci.
- Dar nu înțeleg de ce ... nu ai pe altcineva acum?
- Ba da, doar că ... am simțit nevoia să fac asta. Nu știu. Vreau să vorbesc cu cineva și cred că tu ești persoana potrivită.
- Ai pățit ceva? Ce s-a întâmplat? Întreabă cu vocea tremurândă. Ai fi fost ultima persoană la care m-aș fi gândit că o să mă sune.
- Poți să cobori să vorbim în câteva minute? Sau să urc eu? Dacă este în regulă.
- Doar să o anunț pe Irene. Încă locuim împreună.
- Oh, sora ta nu va fi așa fericită să mă revadă. Râde Klaus apoi oftează.
- A trecut ceva vreme. Poți sta liniștit. Mai știi codul de la intrare, nu?
- 247.
- Perfect. Intră direct că voi lăsa ușa deschisă.
Conduce pierdut printre gânduri până la Stephenie. Se întreabă de mai multe ori dacă să intre sau nu. Deja era în fața ușii, dar simțea că o trădează pe Frida. Cu un sentiment de vinovăție în suflet, deschide totuși ușa. Apartamentul era la fel cum îl lăsase ultima dată. Unele lucuri chiar au rămas la fel cum el le așezase: tabloul pictat cu un peisaj din vacanța lor încă stătea atârnat în living, acvariul cu peștele auriu pe care l-au luat dintr-un parc de distracții era tot pe măsuță din hol, iar cutia lui Stephanie cu petalele uscate de la florile primite se vedea în dormitorul ei.
— Klaus! Se aude vocea caldă a lui Stephanie. Cât timp a trecut ... Îi zâmbește trist și îl cuprinde într-o îmbrățișare. Am luat un nou cuier de curând, lasă haina acolo.
— Îmi cer scuze că te-am sunat așa deodată.
— Haide în cameră. Irene are de lucru în living. Este prinsă cu niște acte de la muncă. Se enervează dacă o distrag.
— Nu s-au schimbat prea multe pe aici.
— Nu am considerat despărțirea noastră un prilej de a redecora. Râde și se așează pe scaunul de la birou pentru a-l lăsa pe el să stea pe pat.
— Poate că e târziu și nu vreau să crezi că am venit pentru o împăcare sau ceva de genul, dar mă consider dator măcar cu niște scuze. Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat atunci și pentru cum am disparut brusc după 3 ani împreună.
— Nu am aflat până acum ce s-a întâmplat. Deși nu mai are vreo relevanță, poți să-mi spui? Îl fixează cu privirea și câteva lacrimi îi apar în ochi.
— Am întâlnit-o pe Frida la facultate, nu a fost nimic special și nu am crezut că voi putea face ce am făcut. Am crezut că este o gură de aer proaspăt, ceva diferit. Nu aș vrea să crezi că nu eram fercit cu tine, dar nu știu ce a fost în capul meu atunci.
— Cert este că ai ales pe altcineva. Nu te condamn, fiecare face ce este mai bine pentru fericirea lui. Acum ce s-a întâmplat? De ce nu ești fericit?
— Nu știu ce mai îmi doresc acum. Mă simt atât de singur și pierdut. Nu mă mai identific cu nimeni. Nu mai pot să stau de vorbă cu nimeni. M-am axat pe muncă și măcar asta mă face fericit.
— Și atunci care e treaba cu ea? Frida?
— Am avut o ceartă în seara asta. Nu mă înțelege, nu îmi înțelege obiectivele și plăcerea asta de muncă pe care o am.
— Nu știu ce să zic, Klaus. Nu vreau să reiasă altceva. Mi-e greu să îți dau vreun sfat despre actuala ta relație.
— Am nevoie, Steph. Fă abstracție de relația noastră, ce i-ai spune unui prieten dacă ar fi în aceeași situație?
— Știi bine că eu nu am trăit într-o familie ca a ta și atât eu, cât și sora mea muncim mult. Deja plănuim să ne mutăm separat, am strâns îndeajuns. Nu aș percepe ca partenerul meu să nu mă susțină în asta. Aș vrea să muncim împreună pentru planurile noastre, înțelegi?
— Uneori mă gândesc dacă nu aș fi făcut alegerea asta.
— Nu trebuie să ai regerete, Klaus. Toate se întâmplă cu un motiv. Nu sunt supărată pe tine. Nu pot sta ancorată în trecut, doar mă cunoști.
— Cred că este cea mai puternică femeie pe care am cunoscut-o vreodată. Sunt sigur că o să ai un viitor strălucit. Îți mulțumesc mult pentru tot. Cred că e timpul să plec.
— Mă bucur că ți-am fost de ajutor. Poți să mă suni oricând ai vreo problemă.
Klaus îi zâmbește apoi o strânge puternic în brațe. Își lasă capul pe umărul ei și parcă s-a întors în timp pentru un moment, atunci când totul era bine între ei. Se despart și o privește câteva momente în ochii ei, verzi. Un fior interior îl face să se apropie de fața ei pentru a o săruta după atâta timp, dar Stephanie se trage ușor în spate.
— Deși ceea ce ai făcut tu nu a fost moral, nu pot face și eu asta. Alegerile sunt alegeri, Klaus. Mă bucur că te-am revăzut, dar doar atât. Mai bine pleci acum.
