Bestiile din Cartierul West

~Am venit ca să iti ofer un cadou

    Clipa ce va urma în câteva minute este foarte specială pentru mine. Tatălui meu i s-a permis să vină acasă pentru câteva ore pentru a mă vedea.
Bineînțeles, va fi însoțit de asistenți de la centru dar asta nu contează câtuși de puțin. Contează că în sfârșit îl voi vedea după mult timp.
    Eu nu prea gătesc, recunosc, gătitul nu este una dintre pasiunile mele, dar pentru el am preparat o friptură la cuptor. Și abia aștept să o guste și să stăm din nou amândoi la aceeași masă.
-Nu pot să cred că a venit acea zi când să te văd!
    Mă întorc speriată la vocea din spatele meu si din cauza concentrării în a așeza masa nici nu am auzit ușa deschizându-se. Iar acum bărbatul mult așteptat de mine a sosit.
-Tată ...arăți total diferit de cum erai înainte!
    O spun mai mult ca pe o constatare și noua lui înfățișare mă poartă în vremurile pe când trăia mama. Fața îi este luminoasă și fără barbă, părul său este bine aranjat și uitasem cum este să îl văd la blugi și la tricou.
-Nu am venit aici să îmi complimentezi fizicul, te rog, oferă-mi o îmbrățișare!
    Ochii mei se umezesc la rugămintea lui Tom Ross și cât ai clipi mă arunc în brațele sale care nu mai sunt slabe cum erau înainte. La acel centru tatăl meu chiar renaște. Totul pare rupt dintr-o poveste.
-N-ai idee cât dor mi-a fost de tine, Chloe! Dar trebuie să îți spun, ești mult mai frumoasă decât acum o lună!
    Chicotesc la cuvintele sale și fac gestul meu preferat față de el, de când eram o mică prințesă. Îi sărut nasul ca mai apoi să îl ciupesc de burtă. Acum este așa cum mi-am dorit mereu să fie.
-Ți-am pregătit friptură la cuptor, hai să ne așezăm la masă, sper că îți este foame!
    Tata fluieră dând de înțeles că n-a mai mâncat ceva atât de bun de multă vreme și încep să mă întreb cât de rău este la un centru de dezintoxicare.
-Nu vreau să taci, haide, spune-mi cum este acolo! Vreau să știu tot!
    Chiar vreau să știu tot. Vreau să știu ce au făcut oamenii aceia pentru a-l readuce înapoi. Vreau să știu prin ce a trecut. 
-Scumpo, când am pășit în acea clădire, am crezut că o să înnebunesc acolo. Dar adevărul este că am primit căldură de la acel loc.
    Până acum totul pare să fie bine. Un loc plin de oameni buni este minunat. Un centru de dezintoxicare plin de oameni buni, mai exact.
-Camerele în care stăm nu sunt precum arată filmele thriller, avem paturi confortabile și camerele sunt dotate cu multe utilități. În plus, baia e foarte curată!
    Nu m-am îndoit nicio clipă că este unul dintre centrele bune pentru că domnul Carvalho este cel care s-a ocupat de internarea tatălui meu acolo. Și bineînțeles de cheltuieli.
-Dar acum vine partea cea mai rea. Cea mai rea și singura.
    Mă opresc din tăiat carnea și îmi privesc tatăl care nici el nu mai atinge mâncarea. Urmează să aflu ce e mai rău.
-Tratamentul este îngrozitor! Crede-mă, de multe ori voiam să fug de acolo doar din cauza acelor pastile nenorocite.
    Înghit în sec de câteva ori și nu este o surprindere pentru mine să aud asta. M-am informat pe internet despre cum se reabilitează un om drogat. Și am citit despre cât de greu este tratamentul.
-De ce spui asta? Poți să descrii ce simți?
    Mă uit scurt în farfuria tatei și zâmbesc de fericire când văd că aproape termină de mâncat. Chiar i-a fost dor de mâncarea mea.
-E ca și cum îți ții respiratia, iar atunci când simți că te sufoci, ca nu mai poți, începi să respiri din nou. Imaginează-ți să simți asta în fiecare zi din săptămână.
-Nu pot să îmi imaginez! E prea mult pentru mine!
    Răspunsul meu a venit imediat pentru că cunosc acel sentiment de zbatere în a respira deși nu poți. Este dureros. Și un proces greu.
-Dar nu trebuie să te întristezi! Gândul la tine mi-a dat putere. Aproape termin tratamentul și voi reveni acasă ca adevăratul Tom Ross.
    Iar eu visez la acele zile. Pentru că vor însemna și învierea mea. Amândoi, exact cum eram înainte, vom porni într-un nou capitol.
-Scumpo, nu vreau să te las, îți jur, dar vreau să îl văd și pe Lionel. Avem multe de discutat!
-Pot înțelege asta, du-te la prietenul tău!
    Probabil vor începe conversația cu un mulțumesc, vor continua cu tata povestind despre atmosfera de la centru și terminând cu o îmbrățișare bărbătească. Hei bine, ador finalul!
    Îmi las tatăl să se facă nevăzut, nu înainte de a îmi săruta fruntea și mă gândesc la următoarea zi când o să vină în vizită. Îi voi găti și atunci ceva foarte delicios.
    Urc în camera mea ordonată și mă privesc în oglindă gândindu-mă că semăn mult cu mama. Părem ca două picături de apă.
    Dar uitându-mă prin oglindă la persoana din spatele meu, înjur respectivul om și intru puternic în perete. Doamne ce mai sperietură!
-Tu vrei să mor? De când n-ai mai intrat pe geam la mine în cameră? 
    Caleb Carvalho râde cum n-a mai râs de mult timp dar eu aștept cu mâinile încrucișate răspunsul lui.
-Îmi pare rău, Chloe, dar ai fost teribil de amuzantă!
În plus, am crezut că m-ai simțit intrând!
-Hei bine, nu am făcut-o! Chiar m-am speriat!
    Se pare că astăzi nu prea las oamenii să termine de vorbit. Sunt extrem de vorbăreață.
-De ce ai venit? S-a întâmplat ceva?
    Caleb se așează pe patul meu cu lenjerie albă și această imagine este rară. Am pierdut numărul lunilor de când el nu a mai pășit în camera mea.
-Tatăl tău arată uimitor! Chiar prinde viață la centrul acela stupid!
    Pare vesel când îmi spune asta și cu siguranță se bucură pentru tata. Caleb ne prețuiește deși nu este cea mai dulce persoană.
-Sunt atât de fericită că este din nou cu picioarele pe Pământ!
    Aplaud pe silențios și încep să fac piruete prin cameră, bucurându-mă cu tărie de această zi. Tata chiar este din nou tata.
    Dar în timpul piruetelor mele, mă ciocnesc de pieptul lui Cal și mă urăsc că iar nu l-am simțit ridicându-se din pat.
-Sunt foarte fericit doar pentru că tu ești atât de fericită!
    În timp ce mi-a transmis acele cuvinte minunate, mâna sa dreaptă îmi mângâie obrazul trimițând furnici în tot corpul meu. Multe furnici.
-De fapt, nu am venit ca să vorbim despre tatăl tău, am venit ca să îți ofer un cadou!
    Mă încrunt la informația sa și încep să studiez camera căutând o pungă sau o cutie. Nu văd niciun cadou.
-Ce cadou? Nu văd nimic aici!
    Dar nu apuc să rostesc ultimul cuvânt, că simt două buze moi și umede așezându-se peste ale mele și făcându-mă să îmi pierd echilibrul.
    Caleb Carvalho m-a sărutat!