Defecți

Capitolul 2

DESIREE

        
— Poți să mă treci pe listă, Ray? am întrebat, ținând strâns plasa între degete. Nu e deloc grea, dar am mereu impresia ca dacă îmi scapă cumva, ar putea dispărea pentru totdeauna.

— Sigur, Des, murmură blondul zâmbindu-mi prietenos. Scoate un caiet de sub tejghea și îmi notează numele în dreptul căruia scrie și suma pe care o datorez pentru alimente.

De când locuim în zona aceasta a cartierului, mama s-a împrietenit destul de bine cu proprietara magazinului. Ea ne cunoaște situația materială pentru că este și administratorea clădirii în care locuim. A vrut mereu să ne ajute cu diferite favoruri, însă orgoliul mamei a împiedicat-o de fiecare dată. Totuși... atunci când avem nevoie de ceva de la magazinul ei, ne trece pe listă și putem să aducem banii oricând. Mama nu lasă să treacă nici măcar o zi fără să îi plătească datoria, deși de cele mai multe ori, nu ne permitem nimic mai mult.

Un zgomot mă readuce la realitate și mă redresez, înălțându-mi mâna liberă în aer ca să îl salut pe Ray, însă în drumul meu spre ieșire, mă ciocnesc de cineva și mă dezechilibrez. Chiar atunci când aveam impresia că fundul meu o să facă contact cu podeaua, două mâini mi se așază ferm pe talie, ținându-mă suspendată până ce probabil, creierul meu o să decidă într-un final să își îndrepte coloana vertebrală și să își transpună greutatea în picioare, ca să îmi revin la echilibrul inițial.

Brusc, simt acel parfum. Parfumul acela care îți este îndeajuns încât să identifici o anumită persoană. E parfumul al cărui miros s-a resimțit în aerul pe care l-am inspirat pe tot parcursul zilei de astăzi, iar acum este și mai puternic, ca și cum mi s-ar strecura printre pori, formând un nou strat de epidermă. Nici nu știu cum ar trebui să se numească această atingere fină, ca o briză răcoroasă a nopții, pe care dintr-un oarecare motiv, nu-l adulmec cu nasul, ci îl ating cu toate emoțiile ce mă încearcă din străfundul ființei mele. Nici nu știu dacă este parfumul cel care mă amețește sau doar asta vreau eu să cred. Poate că subconștientul meu nu vrea să recunoască ce mă așteaptă. Pentru un moment, am simțit că am rămas atașată de mâinile lui, iar mintea mea s-a refugiat într-un alt loc, făcându-și scenarii asupra a ceea ce avea să se petreacă în continuare. O voce a strigat la mine, zguduindu-mi rațiunea: Timp! Stai de prea mult timp așa!

Tresar buimacă, ridicându-mi privirea ca să o susțin pe a lui. Nu știu ce să spun, nu știu cum să reacționez și cel mai important, nu știu de ce gândesc atât de mult! Ochii lui verzi mă așteptau deja să-i observ, licărind provocator.

Sigur crede că sunt o ciudată. Spune naibii ceva! Taci, trebuie să procesez. Procesezi prea lent.

— Scuze, murmur aproape insesizabil și ridic  punga de pe jos. Din fericire, nimic nu a căzut din ea.

— Ești bine?

Ray aproape că țâșnește de la tejghea, ajungând în dreptul meu în câteva momente. Mă privește preț de câteva clipe pe sub genele lungi și dese. Apoi, Atlas Morris mă fixează grav, în așteptarea răspunsului ce întârzie să apară. Chipul lui este lipsit de expresivitate. Umbrele pe care lumina difuză a ledurilor suspendate de tavan le împăienjenește pe el, îi evidențiază și mai tare trăsăturile ascuțite. Nu cred că am mai întâlnit vreodată o persoană atât de sobră și totuși, acest cuvânt este foarte îndepărtat de o descriere concisă a tuturor vibrațiilor pe care prezența lui le transmite. De obicei, doar analizând limbajul non-verbal al unei persoane sau poate cu ajutorul intuiției, îți poți forma o părere, fie că se dovedește mai târziu a fi una greșită sau nu. El e nimic și acel ceva necesar în același timp. Cum poate să fie în antiteză cu propria persoană? Chiar nu înțeleg cum o cineva poate să creeze atât de mult impact și în același timp să se strecoare ca o fantomă prin mulțimea de oameni cu personalități clonate, lăsându-i pe ceilalți să se dea bătuți atât de ușor în legătură cu misterul ce îl învăluie.