Defecți

Capitolul 5

ATLAS

        Nu știu ce a fost în capul meu când i-am spus toate acele lucruri. Nu mai pot să mă înțeleg. Cum am putut să-mi las garda jos în preajma ei? De ce sunt atât de idiot încât atunci când mă întreabă ceva, vreau să-i răspund imediat? De ce mă încearcă atât de multe sentimente plăcute atunci când pare curioasă în privința mea? De ce mi se pare ciudat și în același timp interesant ca oamenii să mă privească în ochi și să mă întrebe lucruri neînsemnate, cum ar fi ce pasiune am sau ce îmi place să fac? Poate pentru că nimeni nu a făcut-o vreodată până acum? A vrut subconștientul meu să simtă senzația că ceea ce spun e ascultat? Înțeles?

               De cât timp fumezi?

        Pe măsură ce mă deplasez, realizez că fața mea este marcată de un zâmbet hidos, un zâmbet sincer, dar atât de străin mie. Înghit în sec, inspirând și expirând lent. Ce mi se întâmplă? Ăsta nu sunt eu.

                   De ce te-ai apucat?

          Poate că întrebare asta nu înseamnă mare lucru, poate că mi-a pus-o doar ca să facă conversație, dar pentru mine e ca și cum m-ar fi întrebat altceva de fapt. Ca și cum m-ar fi întrebat: De ce îți dai viața peste cap? De ce îți faci rău cu bună știință? Mă chinui să-mi demonstrez că acest lucru nu înseamnă nimic pentru mine, dar poate faptul că neg asta, este un mod de a recunoaște că înseamnă. La început mi s-a părut jalnic modul ăsta al ei de a încerca să-mi intre în grații, de a încerca să scoată câteva vorbe de la mine, așa că i-am răspuns răutăcios. Apoi... i-am întâlnit ochii de căprioară care se scufundaseră într-o dezamăgire profundă, dar expresia chipului îi era încă relaxată, părând că nu voia să se dea de gol. Își făcuse speranțe în legătură cu ce urma să mărturisesc, apoi cuvintele pe care le țineam cu cleștele în interiorul meu, mi-au părăsit gura, lăsându-mă să respir pentru prima oară în mult timp, de parcă până atunci nu putusem să o fac vreodată. Știam că spusesem prea mult și deja simțeam că regret, dar cumva, îmi luasem de pe suflet o povară pe care doar eu o înțeleg. Simțeam un nod în gât în acel moment și un gol nestăvilit în stomac. Era prea târziu să mai regret.

Dar o făceam.

          Nu știu de ce i-am spus adevăratul motiv. Poate că voiam să recunosc față de mine însumi spunând cu voce tare sau poate voiam doar să mă eliberez în fața cuiva. Oricine ar fi fost acea persoană. Voiam să știe cineva care e adevăratul motiv ce mi-a pus capăt copilăriei. Tata. Cred că spunându-i lui Desiree a fost o alegere greșită, dar pur și simplu creierul meu nu a mai procesat în acel moment. Simțeam o presiune covârșitoare în piept. Trebuia să știe cineva. Trebuia să știu eu de ce. De fapt, nimeni nu trebuie să ajungă destul de aproape de mine încât să afle un detaliu atât de intim din viața mea. Nimeni. Cu atât mai puțin ea. E doar o băgăcioasă. Cine e ea să fie curioasă în legătură cu ceea ce fac eu? Cine e ea să îmi spună atâtea bazaconii despre pasiuni și originalitate? Cea mai mare porcărie pe care am făcut-o vreodată, a fost să accept să fac articolul ăsta și să o las să mă ajute. Cu cât se află mai des în jurul meu, cu atât simt mai mult că furia îmi clocotește în vene. Vrea doar să pară că îi pasă. Vrea să mă păcălească. Nu pot să am încredere în ea. Nu e o persoană așa de bună pe cât încearcă să apară în fața mea. Sunt sigur de asta. De fapt, nimeni nu e o persoană bună. Nici eu. Mai ales eu.

        Încerc să nu-mi întorc privirea din nou înspre ea. Știu ca nu mai e acolo, probabil a ajuns destul de departe pe-acum. Mă opresc în drum, respirând sacadat. La naiba!

          Probabil că nu a înțeles ce voiam spun oricum. Nu mă cunoaște.

         Ajung în cartierul rezidențial în care locuiesc, fiind prea epuizat ca să mai trec pe la magazin pentru a-mi cumpăra țigări. Știu sigur că o să regret mai târziu decizia asta. Una dintre multele decizii pe care le regret pe ziua de astăzi. Oricum nu prea mai am bani. Inegalabilul Bruce Morris, tatăl meu pe care nu îl strig chiar tată și nici nu-l consider unul, îmi lasă din când în când niște bancnote terfelite pe birou, rătăcite probabil prin portofel. Banii ăia îmi ajung de obicei cu lunile. Nici nu se obosește să treacă prin camera mea atunci când sunt acasă. Sigur e ocupat cu Ian. Sau cu orice altceva ce nu mă include și pe mine. Ian e student la drept în primul an și probabil Bruce îl ia cu el la firmă că să-l ajute să-și atribuie calitățile unui avocat adevărat. Nu că Bruce ar fi unul, dar el asta crede.