Defecți

Capitolul 8

DESIREE

          Mă trezesc buimacă, simțindu-mi fața umedă în cel mai scârbos mod cu putință. Fac un efort supraomenesc pentru a-mi deschide pleoapele, dar abia reușesc. Deja simt o durere arzătoare infiltrându-mi-se în circuitele nervoase, stimulându-mi pupilele ce pompează extatice încercând să se adapteze la lumină orbitoare. Dimineața se strecoară prin draperiile translucide. Viața mi se scurge prin vene. Am dormit într-o poziție care mi-a făcut gâtul să sufere. Acum un mușchi al său îmi este paralizat și îmi transmite dureri până în moalele capului. Nu știu care este motivul exact care m-a adus în starea asta. Creierul nu îmi procesează încă. Parcă sunt în perioada de convalescența după răceala slabă din weekend.

— Slavă Domnului! Credeam că ai murit, strigă Ron, pe care nu-l observasem până în această clipă. Tresar, încercând să îmi mișc membrele pentru a le dezmorți. Tot corpul îmi este febril, cufundat într-o magmă de căldură latentă. Mă privește oarecum furios, contrariat, ținând într-una din mâini, un pahar gol.

Acum știu de ce îmi simțeam fața udă.

— Ce e? bâigui și casc plictisită. Vocea îmi e mai răgușită decât mă așteptam. Îmi frec ochii, încercând să scap de starea de somnolență ce mă acaparase. Aron face o grimasă. Pare pregătit să îmi cauzeze chiar el moartea.

— Ridică-te și pregătește-te odată! Rain ne așteaptă de cinșpe' minute!

Fac ochii mari și sar ca arsă din pat.

— Mama unde e?

— Tocmai a venit de la muncă. Probabil e prin bucătărie.

Realitatea mă lovește crunt. Am petrecut o mare parte din noapte cu Atlas. Bine, nu chiar. Sună ciudat dacă o spun în felul ăsta. Chestia e că... oh, Doamne! În timp ce ar fi trebuit să mă odihnesc, m-am furișat din casă și am mers într-un cinema părăsit. Cu Atlas. Tipul pe care nu-l înghit. Tipul care nu mă suportă. Ce e în neregulă cu mine?

            Mă mobilizez să mă ridic din moliciunea așternuturilor și să-mi car fundul până în baie pentru a mă spăla pe față, înainte de orice altceva. Trebuie să mă simt revigorată.

              Întâmplările petrecute în seara precedentă continuă să mă asalteze, una câte una, ca niște globuri de foc ce mă devorează pe dinăuntru. Aș vrea să mă pot concentra pe orice altceva în afară de asta, dar nu pot. Acum, fiecare cuvințel pe care l-am rostit, fiecare conversație pe care am avut-o cu el, îmi revine în minte și îmi vine să intru în pământ de rușine. De ce i-am spus toate chestiile alea? De ce l-am urmat acolo? Nu regret că am făcut-o, pentru că, locul acela e... cum să spun? Magnific. Doar că, habar nu am, nu îmi stă în caracter să fac asta. Să merg prin locuri abandonate noaptea. Să mă furișez afară din casă. Să ies cu un băiat noaptea. Să ies cu oricine noaptea, de fapt.

     Mama a lucrat în tura de noapte și a terminat-o abia în dimineața asta, iar Ron doarme mereu în camera cealaltă, adică într-un fel de cămăruță improvizată pe post de dormitor. Ca să dispună de mai multă intimitate din moment ce este băiat. Nu mi-a fost prea greu să mă fac nevăzută. Dar mă simt vinovată. Foarte vinovată. Dacă ar afla vreunul dintre ei asta, probabil că s-ar isca niște neînțelegeri destul de mari. Mai ales după presupunerile lui Ron în privința lui. Chiar dacă mama m-a susținut când a fost vorba să-l ajut la articol, nu cred că ar susține și ideea de a întemeia cu el un soi de cult secret de mers în locuri dubioase la miezul nopții.