Defecți

Capitolul 12

ATLAS

După 3 zile, luni, 15 decembrie

Sunt ultimul care intră în autobuz după un șir aproape interminabil de elevi. Viscolul nu mă împiedică din a evita mersul pe jos, deși ninsoarea aproape a preluat controlul asupra întregului oraș. Sunt obișnuit cu frigul, prefer să merg pe jos doar pentru a evita cât mai mult spațiile închise, aglomerate. Mulțimile. Oamenii și zgomotul. Și tocmai de asta încep să-mi regret decizia pe măsură ce înaintez printre scaunele ce se bălăngăne în stânga și în dreapta mea... Decizia de a lua autobuzul spre liceu. Nu știu ce caut cu privirea, dar... Desiree e pe același loc din lunea aia, lângă geam, privind întinderea albă de fulgi de nea. Scaunul de lângă ea este ocupat de cineva. Nu de fratele ei, Aron. De tipul cu plete. Tipul care îi tot dă târcoale. Acum știu și cum îl cheamă. Rain. Poate sunt prieteni. Cu siguranță. Sper.

      Încă mă simt ciudat pentru modul în care s-a desfășurat micul nostru schimb de replici de la ora de engleză și dintr-un oarecare motiv, neștiut nici măcar de mine, acest Rain mă calcă pe nervi. Cum să te cheme așa? Părinții lui s-au reprodus când ploua afară? Dacă era însorit, l-ar fi chemat Sun acum? Ar fi sunat mai acceptabil.

        Bine, n-ar fi cazul să îmi dau cu părerea tocmai eu.

       Ieri, au venit împreună cu mașina. Acum sunt ambii în autobuz. Unul lângă celălalt. Ce interesant! Mereu își petrec timpul unul în preajma celuilalt! Super.

          Nu-mi pasă.

        Amândoi privesc spre mine în același timp, oprindu-se din vorbit. Rain rânjește veninos în direcția mea, iar Desiree își întoarce capul ca arsă, privind în afara suprafeței aburinde din cauza frigului ce se contopește cu căldura emanată înăuntru. Doar tipul rămâne cu atenția fixată asupra mea, încercând parcă să vadă prin mine. În momentul ăsta i-aș trage un pumn în moacă. Vreau să îi scot fiecare dinte pe rând și să-i fac un colier. De fapt, n-o să i-l dau lui, să-l poarte drept simbol. Ca să nu mai deschidă gura vreodată în preajma mea. Sau în preajma oricui altcuiva.

      Expir aerul rece din plămâni și îmi îndes mâinile în buzunare. Geaca mea este la ea, dar nu o poartă. Mecla lui mă irită. Faptul că se uită la mine de parcă a câștigat un premiu, mă zgârie pe creier. Chiar dacă e iubitul ei, este un neghiob. Nu pare că are mai mult de doi neuroni și nu cred că îi folosește nici pe ăia. În plus, e mai scund decât mine. Cu ce crede că mă intimidează? Între mine și Desiree oricum nu este nimic. N-a fost și n-o să fie.

      Versurile lui de la engleză au fost penibile.

      Totuși, nu pot să nu remarc că acea Desiree insitentă de săptămâna trecută a dispărut. Fata care zâmbește mereu doar ca să își ascundă fâstăcirea, fata care vorbește neîncetat chiar și atunci când nu este cazul, doar ca să nu lase liniștea să preia controlul, fata care nu s-a comportat cu mine de parcă aș fi un soi de experiment bizar, un ciudat care comite doar greșeli. Timpul în care trebuia să se prefacă, a expirat. Desiree nu dă doi bani pe mine. Nici eu pe ea. Și până la urmă, de ce ar face-o? Mereu m-am comportat oribil cu ea și deși ne cunoaștem de doar o săptâmână, sunt sigur că i-am cauzat multe migrene. Nici eu nu m-aș suporta dacă aș fi în locul ei. Suntem mult prea diferiți unul de celălalt. M-a lăsat în pace așa cum voiam de la bun început.

      Era de așteptat. Și asta mi-am dorit până și eu. Să fiu lăsat în pace. Se pare că atunci când și alții privesc, Desiree se preface ca nu mă cunoaște. Și de fapt, nu e o prefăcătorie. Chiar nu mă cunoaște. S-a trezit la realitate. A renunțat la a mai încerca să îmi intre pe sub piele. Mi-a dat spațiu și a făcut ea pasul cel măreț, pasul pe care eu unul am tot ezitat să îl fac, a decis să ia distanța înainte să fie mult prea târziu. Și apreciez acest lucru, dar în același timp, simt că pieptul mi se contractă sub cadența unor sentimente pe care nu le-am mai întâmpinat până acum. Nu stiu ce înțeles să le ofer. Oftică? Rușine? Vinovăție? Sau toate trei? Îmbinate. Oricum ar fi, realizez cu amărăciune ca am picat mereu ca un mare idiot. Știam că lucrurile n-or să stea diferit și totuși, m-am lasat dus de val, m-am lasat în voia sorții. Eu nu sunt așa slab.