Dumnezeu dăduse o sămânță,
Unui grădinar smerit,
Să aibă grijă și să o planteze,
Să o iubească până la sfârșit.
Cel mai de preț lucru din lume,
Este să îți vorbească Dumnezeu,
Iar cei care trăiesc aceasta
Vor trăi în recunoștință mereu.
Cu fiecare zi care trecea,
Floarea se făcea mai mare
Și bunul grădinar il lăuda pe Domnul
Însă Dumnezeu îl puse pe om la încercare.
Floarea de mac cu o coroană de regină,
Așa arăta bulbul ei în tinerețe,
Frumoasă mistică și verde,
Habar nu avea ce o să devină.
Din verdele Regal și mistic,
Se întâmpla explozie de culoare.
Sub ochii grădinarului,
Se revela a Domnului splendoare.
Roșu mistuitor ca soarele nemuritor,
Petalele frenetice și vii,
Și floarea avea în interior,
Contrast de roșu și negru care te face să învii.
Mirat de a Domnului splendoare,
Și de frumusețea cea nemuritoare,
Grădinarul se îndrăgostește,
De frumusețea florii ce grăiește.
Grăiește prin culoare și prin viață,
Grăiește prin parfum și armonie,
Grăiește prin propria existență,
Grăiește prin propria feerie.
Ce diferență este între om și floare,
Căci ambii înflorim și ofilim,
Și amândoi trecem prin viață,
Cu toții inflorim și apoi murim.
Dumnezeu nu trebuie să vorbească,
Vorbește totu-n locul lui,
Vorbești și tu, vorbesc și eu,
Și păsările cerului.
Grădinarul atunci primi răspunsul,
Dumnezeu este în toți și în toate,
Este în frumusețea florilor,
Care-s cele mai vii nestemate.
Adevăratul aur din această lume,
Este iubirea pe care o dăruiești celui de lângă tine,
Cu toți avem lângă noi o floare,
De noi depinde a ei splendoare.
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
