Este un Dumnezeu în ceruri,
Și datorită iubirii Lui,
Făcu chip luminos lui Adam,
Ca stralucirea Soarelui.
El este Bun și Milostiv,
Și datorită milei Lui,
Pe Eva a creat-o lui Adam,
O făptură, asemeni ființei lui.
Dumnezeu îi îmbăia în lumină,
Ei se jucau sub ochii Lui,
Privindu-i Dumnezeu din ceruri,
Dând strălucire soarelui.
În raiul veșnic a-L Dumnezeului,
Era copacul binelui și al răului,
Ei având voie să mănânce,
Doar din copacul binelui.
Cei doi ce se jucau prin rai,
Neștiind răutatea ce-i,
Dăduse-ră peste șarpele viclean,
Ademenindu-i în capcana lui.
Cel necurat în chip de șarpe,
Voia să îi separe de bunătatea Domnului,
Intenționând a le fura inocența,
Voind a-i duce în fundul iadului.
Porunca Dumnezeului era,
Să evite din copacul morții a mânca,
Dar ei fiind neascultători,
Mâncase-ră din copacul din care mori.
Îndată ce mâncase-ră,
Conștientizară goliciunea lor,
Ca după, să îl mintă în față,
Pe Dumnezeu Cel Văzător.
Omul își sabotează singur viața,
Când este neascultător,
În loc de Raiul cu lumină,
Văzură întunecimea codrilor.
Și odată cu veșnica neascultare,
Și animalele sau îndobitocit,
Căci asta este soarta omului,
Care pe Dumnezeu în față l-a mințit.
Cei doi au fost cuprinși de întuneric,
Și în loc de strălucirea ochilor,
Cei doi s-au transformat himeric,
În monștrii sentimentelor.
