după o noapte
în care nu am putut
să îmi substrag substanța,
mă refugiez
în prezența ta,
pe care o inspir la fel de adânc
precum aerul
curat și congelat
din răceala iernii,
încălzindu-te;
oricât aș vrea să te țin al meu,
trebuie să te expir,
să privesc cum dispari alb în ceață
și cum tot ce mi-ai lăsat în interior
este o atingere firavă pe inima mea
în încercarea de a o calma.
adevărul este că
nu ai avea cum
să oprești cu gheață soarele
din a-și vărsa lava peste tot trupu-i
fără ca măcar să te frigi.
nu ai putea să oprești nici inima
să bată pentru tine,
căci te-ai frânge în bucăți de sticlă,
iar eu
nu aș putea să te lipesc la loc,
ci doar să creez un vitraliu
din ce a mai rămas din tine
și să te pun în razele mele
pentru a-ți vedea
și mai bine
culorile.
n-aș vrea să te topesc, de aceea
atingerile mele sunt peste tot,
dar nu pe pielea ta.
ți-aș lăsa urme
și m-aș infesta cu dorul
de a o mai face încă un răstimp,
pănă m-aș sătura de tine,
însă aș prefera mult mai mult să încerci
să mă stingi
decât să încerc eu
să te aprind.
ar dura o eternitate.
rapid
focul te-ar cuprinde
și mi-ar arde
fiecare adiere parfumată
pe care au crescut flori,
mi-ar distruge colțul
în care pot să mă așez când în loc de lumină
vreau să mă bucur de umbra ta.
mi-ar fura draga mea iubire,
unica mea lună.
