aud un sunet
și dezamăgită disper;
mă uit în jur, dar îmi văd nebunia cum
nu-mi ține de cald și dispare,
lăsându-mă singură.
îmi mușc buza de jos, meditez,
renasc și mor,
însă același corp scrie. oftez.
mă metamorfozez într-o bulă care nu-mi aparține.
totul este o eclipsă
prin care văd doar când îmi mijesc ochii.
preferam să-mi aline durerea
din piept odată cu aceasta,
dar rămâne stabilă,
poate cel mai persistent prieten al meu.
aș fi vrut să existe,
să știu cum e ca,
atunci când îți ridici privirea,
să pot deosebi culoarea ochilor care
mă țintuiesc agresiv
într-o continuitate de urlete puternice
pe care nu le aud,
ci doar știu că sunt acolo.
mi se face pielea de găină,
totuși n-a revenit. de ce?
nu acum?
oare m-am speriat prea tare când,
chiar de nu progresam cu al meu corp,
s-a îndepărtat pentru totdeauna?
m-am pierdut, am rămas doar cu amintiri
și nu mă recunosc. îmi mângâi pomeții
plini de liniile ridurilor: e fin.
părul e lung. ochii obosiți;
doar craniul lipsește.
