Castelul Ardenne

Capitolul XIII - Glasul sângelui ce plânge

C A P I T O L U L     X I I I 

Glasul sângelui ce plânge

1842

Un  material călduros îi învăluia plăcut corpul. Își suci capul pe pernă și inspiră un miros cunoscut. De acolo unde era ea, la granița dintre somn și trezire, amintiri încețoșate îi fisurară dulcea inconștiență a visării. Văzu o sală de bal și multe cioburi ce spintecau aerul, se văzu în brațele lordului ascunși în întuneric, își imagină cum el îi spune despre trecutul său. Zâmbi alene.

- Kain, șopti, amintindu-și brusc un nume.

Se întâmplaseră atât de multe ziua anterioară încât se văzu nevoită să ia lucrurile pe rând pentru a le putea înțelege. O rugase pe Marlene să-i procure o rochie potrivită, iar femeia își modificase una dintre cele mai bune veșminte ale sale. Tot ea îi împodobise gâtul cu un colier din rubine ce-i fusese dăruit de una din stăpânele sale. Se furișase la petrecerea de Crăciun. Asasinul își făcuse din nou apariția. Lordul îi desfăcuse corsetul. Lordul o ținuse în brațe ascunși în beznă. Lordul îi acoperise ochii. Lordul își lipise buzele de umărul ei. Lordul îi spuse o fărâmă din trecutul său. Lordul cu care împărțise un pat.

Strânse din ochi, apoi îi deschise. Cum era posibil ca toată acea avalanșă de întâmplări să se fi petrecut în aceeași zi? Se ridică sprijinită de cot și se întoarse pentru a privi bărbatul adormit de lângă ea. Chipul îi era ascuns pe jumătate în pernă, iar părul negu, ondulat, îi aluneca pe frunte; genele îi umbreau pomeții, desenându-i un model liniar pe obraz. Degetele lui strângeau o șuviță din părul ei împrăștiat în tot patul. Dalian înghiți în sec. Întinse mâna și-și trase firele din pumnul său. Podul palmei lui rămase gol. Observase și înainte delicatețea pielii unui nobil - cu paloarea ei sidefie și cu parfumul purtat la încheieturi. Firea ei de o curiozitate rară o împinse spre el.

Își strânse picioarele sub ea și se aplecă ușor asupra-i. Acum, acel chip frumos avea și un nume. Îi atinse ușor degetele lungi, trasându-i cercuri largi în palmă. Îi mângâie blând rănile nevindecate cauzate de cioburile oglinzii. El o cuprinse ușor de mână, ținând-o împletită cu a sa, întocmai ca în noaptea ce trecuse. Dalian crezu că poate se deșteptase și voise să o sperie, însă ochii lui continuau să rămână închiși. Ea zâmbi.

Câteva momente mai târziu, pleoapele lui tresăriră. Dalian se grăbi să se elibereze din strânsoare. Privirea lui cutreieră confuză camera, apoi se opri asupra ei. Fata încă surâdea.

- Milord, îi spuse încet în semn de salut.

El clipi cu rapiditate și se ridică în capul oaselor, rezemându-se de tăblia patului. Nu spuse nimic, ci o aținti cu o căutătură umbrită de perdeaua somnului. Ea stătea lipită de unul din stâlpii baldachinului, în partea opusă lui. Focul din cămin se stinsese cu multe ceasuri în urmă și, deși furtuna se potolise spre dimineață, cu puțin înainte de răsăritul fără culoare al soarelui, frigul se strecurase parșiv în odaia întunecoasă a castelanului.

- S-a răcit, vorbi lordul după câteva clipe de tăcere, ar trebui să vii aici.

Somnul îi asprise vocea, făcând-o mai groasă și răgușită. Dalian ezită, dar apoi cuvintele lui nimic n-a fost corect de când te-am întâlnit îi reveniră în minte atât de intense încât putea jura că le rostise chiar atunci. Părea resemnat, de parcă acceptase să joace acea scenetă bizară dintre ei, de parcă semnase cu cerneală roșie un tratat cu ea. Se desprinse cu încetineală de sprijinul de lemn din spatele ei și înaintă în genunchi până la locul indicat de el. Stând cu spatele la ușă, îi permitea să-i privească în voie chipul adormit și ochii tulburi. Lordul își strânse picioarele la piept și își ascunse fața în ele, asemenea unui copil. Eliberă un oftat obosit și deodată, Dalian îi văzu tinerețea ascunsă sub o răceală de oțel.