Castelul Ardenne

Capitolul XX - În mijlocul iernii pustii

C A P I T O L U L X X

În mijlocul iernii pustii

1843

Era atemporală. Fugea de timp, îl strivea sub copitele armăsarului. Nu se uita în urmă, întotdeauna înainte, numai înainte. Nu mai respira, nu mai simțea, doar fugea. Era atemporală. Nu vedea nimic, părea orbită, animalul o purta pe cărări nestrăbătute de picior uman. Sângele pulsa în ritmul amețitor al goanei, își amuțise bătăile inimii, își acoperise mintea cu o pânză groasă, neagră, așa cum acoperi o oglindă. Pentru că nu voia să-și vadă reflexia, nu voia să-l vadă pe el reflectat în trupul ei căci el era o parte din ea acum. Și, continuând să fugă, lăsă satul Ardenne în urmă, se pierdu pe sine în cursa aceea înnebunitoare. Nu voia să-și strige durerea, voia s-o consume. Fugea. Era atemporală.

Când pașii lui Atlas începură să fie nesiguri, Dalian trase de căpăstru și îl încetini. Îi mângâie atent coama lungă, cumva ondulată și-l bătu prietenește pe gâtul musculos. Pufăiturile animalului provocau nori de aburi ce se evaporau repede, făcându-le loc altora. Opri pentru un moment în loc. Se depărtase atât de mult de sat încât îl putea vedea pe linia orizontului, clădirile lui mohorâte, adormite, înțepenite în nemiloasă uitare. Ce-i păsa lui de castelul rămas gol? Ce-i păsa lui de suferința ei? El era fără de viață, judecător crud și imparțial.

Ar fi vrut să se arunce acolo, în zăpadă. Mai simțise răceala de moarte și înainte, știa cum paralizează frigul, cum devorează oasele și carnea. Mai văzuse zăpada pătată de sânge omenesc și înainte, cunoștea contrastul monstruos și vibrant. Își trecu mâinile peste față și parcă o coardă din ea se rupse. Cuvintele Marlenei o biciuiau neîndurător. În dimineața aceea aflase soarta lui Maurice, prietenul ei din copilărie, partenerul ei de patinat din pricina căruia apărea mereu cu rochia murdară. Maurice își pierduse mințile, plecase din Ardenne cu nervii zdruncinați. O avertizase înainte, îi ceruse ajutorul și fusese refuzat aspru.

Înălță chipul spre cer și îl privi palidă ca o statuie. În minte îi reveniră vorbele lui, sunt o ruină. Dar, vai, oare nu asta devenise și ea?

Se întoarse la castel pe același drum pe care plecase el. Atlas fornăia și strivea zăpada sub copite, purtând-o pe ea în spate cu mândrie. Primele case din Ardenne erau răsfirate la marginea satului, case cu streșini joase, garduri din scânduri și țiglă acoperită nămeți. Din hornuri se ridicau un fire groase de fum ce se îndreptau vălurit spre văzduh. Dalian ocoli satul, luând-o pe poteca lungă, cea care trecea pe lângă cimitir și pe lângă parohia preotului.

Marlene îi spusese de moartea preotului cu o oarecare răceală, relatase scurt cum fusese găsit într-o dimineață înghețat în chilia sa și cum fusese înmormântat în aceeași zi fără prea mare zarvă. Când iarna grea se așternuse peste Ardenne, gustul oamenilor pentru evenimentele sociale se găsea și el dedesubtul troienelor. O lăsase pe Bessie să meargă singură la înmormântare. Dalian ascultase în tăcere și aprobase din cap când și când. Marlene era convinsă că noul preot nu avea să sosească decât după ce avea să se topească zăpada.

Ascuns în vale, înconjurat pe o parte de râul Semois, satul părea captiv în adâncitura unei coji de nucă pe care era cernută zahăr pudră. Galopă pe lângă cimitir și urcă panta spre castel în aceeași goană nebună pe care o adora.

Rémi, grăjdarul tânăr ce îngrijea de cai de când se știa, umplea boxele cailor cu paie când ea intră cu sunet de copite și adiere de vânt rece. Descălecă printr-o săritură sprintenă înainte ca el sa o poată ajuta.

- Recunosc pe tot ce-am mai sfânt că n-am văzut femeie care să călărească așa cum o faci tu, mărturisi el admirativ în timp ce-l deșeua pe Atlas. Parcă ai fi apucată de furii.