Castelul Ardenne

Capitolul V - Martora mută

C A P I T O L U L V

Martora mută
                               1842

Tic! Tac! Tic! Tac! Sunetul îi răsuna în urechi cu precizie, ritmat. Până şi bătăile inimii îi păreau sonore. Era o linişte mormântală, unde fiecare zgomot îi trezea neliniştea. O picătură de ploaie lunecă agale pe o frunză, pierzându-se apoi în băltoaca în care căzuse. Lemnul era umed, încă purtând semnele furtunii. Sprijinindu-şi capul de tocul uşii şi închizând ochii, se bucură de sonata naturii. De unde stătea acum, rezemată de intrarea în grajd, putea zări cu uşurinţă ferestrele dormitoarelor lordului şi ale soţiei lui. Acum perdelele erau trase în lături, iar unul din geamuri era larg deschis, lăsând să între mirosul proaspăt de după ploaie.

Mâinile ei rupeau cu neastâmpăr lujerul verde al unei plante înalte ce-i ajungea până la genunchi. Şi curtea fusese lăsată de izbelişte după ani la rândul în care se bucurase de un prestigiu neasemuit. Odată acolo crescuseră cele mai rare soiuri de trandafiri. Îşi imagină cum ar fi arătat vara, în feeria zilelor însorite.

Atunci când deschise ochii, fereastra de mai devreme fusese închisă. Porni cu paşi mărunţi pe coridorul grajdului. Patru cai de rasă pură se odihneau în boxe căptuşite cu paie uscate. Preferatul ei era unul negru, cu părul scurt şi lucios. Coama lui era mai lungă decât a celorlalţi, cumva ondulată. Botul lui era cărnos şi umed, împingându-se în palma tinerei pentru a fi alintat. Dalianei îi plăcea să-i vorbească cu voce joasă, rostind cuvinte pline de prietenie și primind din partea lui pufăituri uşoare şi calde.

Fata scoase din buzunarul şorţului un cub de zahăr şi întinse palma.

-Mă gâdili, spuse râzând.

Calul necheză, ronţăind şi aruncându-i o privire blândă. O fascinau ochii lui mari şi adânci, asemenea unei fântâni căreia nu-i poţi zări fundul.

-Trebuie să plec, dragul meu, dar promit că mă voi întoarce curând.

Îi sărută botul, apoi ieşi din grajd grăbită. Orologiul bătea ora zece, oră la care ar fi trebuit să se servească micul dejun. Când intră în bucătărie, prin uşa ce comunica din grădină direct cu ea, Bessie spăla farfuriile murdare.

-Unde ai fost? O întreba ea, văzându-şi în continuare de treburi.

-Până la grajduri. Am mângâiat caii lordului.

-Dalian! spuse femeia autoritară. Te rog să ai mai mare grijă de treburile tale, de acum ai îndatoriri. Şi ne adresăm cu „milord" de aici înainte.

-Aşa am să fac.

-La prânz îi vei duce tu ceaiul milordului, cum nu doreşte să ia masa de prânz.

-Am înţeles.

Dalian se apropie de ea. Prinsese momentul oportun, acum stând singure în bucătărie să dea glas întrebării ce o măcina de două zile. Se aplecă peste umărul ei şi vorbi ceva mai încet.

-Vreau să-ţi pun o întrebare, zise hotărâtă. Cum de lordul este atât se tânăr? Întâmplările despre care mi-ai vorbit s-au petrecut acum douăzeci de ani, continuă tânăra.

Bessie se întoarse cu o mişcare iute şi ageră, care o lua prin surprindere pe brunetă. Reuşi să distingă pe faţa ei ceva ce o surprinse: furie. Sprâncenele erau încruntate, ochii îi aruncau săgeţi reci iar buzele nu trădau nici un sentiment.