Castelul Ardenne

Capitolul XI - Aripile frânte ale unei balerine

C A P I T O L U L     X I 

Aripile frânte ale unei balerine    

1842

            Sunete de pași. Neîncetate, obositoare, haotice. Vibrau în întreg castelul, masacrau fără milă liniștea bietelor podele bătrâne și trezeau la viață ziduri amorțite de anii nepăsători. Gravurile de pe coloanele înalte priveau cu nostalgie timpuri ce veniseră și trecuseră la fel de repede ca foșnetul aripilor unui pescăruș amețit. Taci și ascultă cu atenție. Tu nu poți distinge decât acel ropot de pași, dar el poartă în inimă cântecul viorilor ce făceau ca până și sufletul mâlos al conacului Ardenne să izbucnească într-un dans dezlănțuit și neîmblânzit.

            Numai amintirea acelor zile glorioase îi tulbura somnul. Stătea culcat pe spate, în camera lui întunecoasă și le permitea fragmentelor de imagini cu contururi neclare ce-i alcătuiau copilăria să-i încețoșeze mintea. Închise ochii.

25 decembrie, 1822

            Un miros de praf și umezeală îi umplu nările. Picioarele îi amorțiseră sub greutatea propriului corp. Lemnul grosolan străpungea materialul fin al cămășii, iar colbul de pe jos păta pantalonii scumpi. Dar sunetul acela era divin. Se simțea nedemn pentru ca urechile lui să fie mângâiate de însăși sonata lui Dumnezeu.

            Mama lui îl privise în ochi când îi interzisese cu desăvârșire să ia parte la balul de Crăciun. El înclinase din cap aprobator, cârlionții bruneți mascară lacrimile pline de amărăciune, primind osânda cu resemnare. Nu conta că azi împlinea șase ierni de trai, nimănui nu părea să-i pese de acest aspect minor. O servitoare îl îmbrăcă, apoi se făcu nevăzută. Picioarele lui nu ajungeau până la podea, era încă prea scund și neînsemnat. Pumnii lui mici strângeau cearceaful alb. Umerii începură să-i tremure ușor. Avea nevoie să-și strige durerea și cineva s-o audă. Dar asta nu se întâmpla niciodată. Șterse cu violență lacrimile nevinovate de pe obraji. Sări din pat.

            Pe pervazul ferestrei găsi ascunse după perdea figurinele soldățelului și ale balerinei. Le zâmbi ca celor mai buni prieteni. Lumina gri a nopții aruncă asupra lor un voal misterios. Luă cele două bucăți de porțelan cu blândețe și le așeză în podul palmei. Tristețea și dezamăgirea lui erau atât de profunde, încât se transformaseră în junghiuri fizice.

            - E în regulă, șopti micul lord cu vocea sugrumată. Știam deja că mama nu mă iubește.

            Surâse domol în colțul gurii, dar o lacrimă stingheră îi profană falsa bucurie.

            - Dar asta nu mă va opri!, scutură din cap cu hotărâre. Noi putem să înfruntăm tot, așa-i Erik?

            Ochii goi ai soldățelului continuau să fixeze ceva îndepărtat și neclar. Își îndreptă atenția asupra chipului angelic al balerinei. Părul ei negru îi era strâns în coc, iar mâinile captau toată eleganța din lume. Însă privirea ei era la fel de rece și moartă ca a lui Erik. Se chinuise ceasuri la rând să găsească un nume potrivit pentru acea făptură minunată din ceramică; nimic nu părea potrivit pentru a-i descrie așa cum se cuvine perfecțiunea.

            - Ballerine, spuse el într-o franceză chinuită.

            Ascunse figurinele la adăpostul mâinii sale mici. Își adună curajul și răsuflă adânc. Căută doar câteva secunde butonașul camuflat care îi deschise ușa pasajului. Împinse tare cu umărul în ea până cedă. Luă lumânarea de pe noptieră și pătrunse în interiorul șarpelui întunecat.