Frumosul și bestia

1

Vanessa

L-am ucis. Sau cel puțin așa îmi amintesc pentru că visul meu s-a încheiat când am apăsat pe trăgaci, privindu-l direct în ochii îmbibați cu lacrimi și ascultând cum își cerea iertare. L-am ucis cu zâmbetul pe buze, bucurându-mă de fiecare secundă care se scurgea din clepsidra lui. A trăit oricum mai mult decât merita, iar faptul că acum este undeva în lumea asta, bucurându-se de viață de parcă nimic nu s-a întâmplat, nu face decât să-mi alimenteze dorința de răzbunare. Unii visează cu ochii largi deschiși la dragoste, eu visez în fiecare clipă la ziua-n care îi voi avea la mila mea. Nu deodată. Îmi doresc să le ofer fiecăruia câte un tratament special. Îmi doresc să le savurez moartea pe rând.

Mă ridic în capul oaselor, rotindu-mi ușor capul spre geamul mare prin care se strecoară timid câteva raze de soare. Îmi vine brusc în minte o imagine cu el, plin de sânge la colțurile buzelor din cauza nenumăratelor lovituri pe care le primise și simt cum gura mi se curbează ușor într-un zâmbet triumfător. Este incredibil modul în care această răzbunare mă menține pe linia de plutire și-mi dă puterea de care am nevoie ca să mă ridic în fiecare zi din pat.

Îmi leg în jurul taliei cordonul din mătase neagră al halatului meu lung și îmi trec mâinile de câteva ori prin păr înainte să-l prind cu o agrafă. Imediat privirea îmi alunecă pe tatuajul care se ițește de sub materialul moale, amintindu-mi de restul desenelor care-mi acoperă pielea ușor bronzată. Mă uit pentru ultima dată la propria-mi reflexie și mă răsucesc pe călcâie, închizând ușa din lemn masiv în urma mea. Cu fiecare treaptă pe care o cobor, mirosul de cafea proaspătă îmi invadează simțurile, trăgându-mă spre sufragerie cu o forță nemaiîntâlnită.

— Bună dimineață, domnișoară Lancaster, mă întâmpină Iris pe tonul ei reținut ca de obicei.

Nu mi-am dorit niciodată să leg vreo conexiune cu angajații mei pentru că asta le-ar fi dat impresia că au drepturi pe care nu-mi doresc să le aibă cineva. A fost și este în continuare mai sănătos pentru toată lumea dacă păstrăm distanța necesară. Ei se prefac că nu știu ce este la subsol, iar eu mă prefac că nu observ gesturile care-i trădează. De exemplu, am zărit din primele secunde pata violet de pe obrazul lui Iris. Deși s-a chinuit să o ascundă cu fond de ten, vânătaia este prea recentă ca să poată fi acoperită.

Mă așez pe locul meu, aflat în capul mesei mult prea mari pentru câte persoane se reunesc aici. De fapt, nu-mi amintesc când am luat cina cu cineva și să nu fie în scop profesional. Pentru o fracțiune de secundă amintirile încep să-mi curgă prin fața ochilor și aproape că pot auzi râsul mamei mele după ce tata făcea câte o glumă de-a lui. Spatele mi se îndreaptă imediat, iar mușchii mi se contractă. Continui să-mi amintesc de zâmbetul Elenei, atât de molipsitor ca al mamei și de ochii ei căprui, mult prea întunecați pentru inocența ei.

Zgomotul provocat de pașii lui Iris mă readuc cu picioarele pe pământ, dar, înainte să-mi pot reveni complet, lichidul fierbinte mi se revarsă pe halat, pătându-mi rochia de noapte. Sar ca arsă de pe scaun, la propriu, fixând-o pe Iris cu privirea care privește uluită tot dezastrul.

— Nu știu de ce naiba stai și te uiți ca o stană de piatră. Merg sus să mă aranjez, curată mizeria asta până mă întorc!

— D-da, doamnă, se bâlbâie, făcându-mi nervii să atingă cote uriașe.

Îi arunc o ultimă privire care o face să rupă imediat contactul vizual. Modul în care umerii îi tremură mă face să-mi regret reacția, dar apoi îmi amintesc că nu am nicio datorie morală față de această femeie. Până la urmă, când oamenii au aflat despre tragedia care avusese loc în familia noastră, s-au creat două tabere. Una care o judeca pe Elena și alta care considera că a primit ceea ce merita. N-am milă de oameni. Nici ei nu au avut milă de noi acum doisprezece ani.