Frumosul și bestia

6

Vanessa

Mă plimb în jurul lui, urmărindu-i pieptul care urcă și coboară cu rapiditate. A încetat să mai caute o cale de scăpare acum câteva minute, probabil din cauza oboselii pe care o resimte în întregul corp. Drogul nu și-a pierdut complet efectul ceea ce este neconvenabil pentru mine. Vreau ca nenorocitul ăsta să fie complet treaz când îl voi chinui. Să simtă la intensitate maximă suferința pe care i-o provoc.

— De ce faci asta? Vrei bani? începe din nou să vorbească, iar eu mă opresc în fața lui.

Încă are ochii legați cu un material negru și încearcă să găsească orice sursă de zgomot care l-ar putea salva.

— Bani? Nu, Alex, vreau altceva, vocea îmi este joasă, cu o notă ușoară de amuzament pe care n-o pot stăpâni.

— Spune-mi ce vrei, începe să se zbată din nou, iar lanțurile scot un sunet care răsună între pereții reci. Îți dau orice.

— Chiar orice? îmi încrucișez brațele la piept, privindu-l cu superioritate.

— D-da, se bâlbâie, nesigur de propriul răspuns.

Mai fac câțiva pași și mă aplec spre el, scăpându-l de bandajul care-l împiedica să mă privească în ochi. Rămân cu fața la câțiva centimetri distanță de Alex, iar respirația lui cu iz de alcool îmi face stomacul să se strângă.

— Vreau viața ta, vine răspunsul meu, iar cuvintele mi se lovesc de buzele sale, făcându-l să devină palid.

Încă nu am trecut la partea interesantă a planului meu și asta pentru că nu am idee ce ar trebui să-i fac prima dată acestui nemernic. Momentan nici măcar nu i-am spus cine sunt eu și motivul pentru care el se află în această situație... delicată. 

Alex Black este conștient de faptul că nu mai are scăpare. Știe că, singurul mod în care va ieși de aici, este mort.

***

Îl văd pe Julian trecând prin fața ușii largi deschise.

— Julian.

Apare din nou în raza mea vizuală și pășește reținut spre insula din bucătărie unde mă aflu eu, savurând un pahar de vin în cinstea acestei mici victorii.

— Te grăbești undeva? clatină din cap, oferindu-mi un răspuns suficient de bun pentru a-i servi o invitație. Vrei?

— Nu cred că este bine să bem împreună, domnișoară Lancaster.

— Julian, credeam că ai învățat în atâția ani că mie nu-mi place să fac ce este bine.

Mai iau un pahar de vin și îl umplu pe jumătate, întinzându-i-l lui Julian care pare indecis. Știu că în interiorul lui se dă o luptă între ceea ce este bine și ceea ce își dorește. Într-un final brațul lui lung se întinde spre paharul care-l așteptă, ducându-l imediat la gură. Buzele sale moi se mulează după marginea acestuia, iar asta nu face decât și-mi transmită fiori în tot corpul. Am fost atât de oarbă până acum încât să nu-l observ pe acest bărbat? Desigur, nimic din toate astea nu s-ar întâmpla acum dacă nu mi-ar fi spus că vrea să demisioneze. Nu mi-aș fi permis niciodată să las vreun angajat să mi se strecoare între picioare.

— Ce plănuiți să-i faceți?

Mă uit la el și îi zâmbesc, umplându-mi din nou paharul.

— Când pleci? îi evit întrebarea.

— Mâine este ultima mea zi, mă anunță.

Simt o ușoară strângere de piept la auzul veștii pentru că Julian a fost mâna mea dreaptă în ultimii ani și singurul în care pot spune că am încredere. Loialitatea lui a fost dovedită de-a lungul timpului.