Frumosul și bestia

7

Mă uit cu coada ochiului la telefonul care sună pe măsuța de cafea, exact lângă sticlele de bere care au rămas pe masă de noaptea trecută. Nici nu mai știu a câta oară mă sună Damon, dar știu că decizia mea nu s-a schimbat în ceea ce-i privește pe ei. Amelia în schimb m-a sunat doar de două ori după care mi-a lăsat un mesaj vocal în care îmi ținea acel discurs cu „nu e vina ta, e a mea". În acel moment, când i-am auzit vocea, imaginea cu ea și Damon mi-a revenit în minte, provocându-mi o senzația de greață. Au fost amândoi prea lași ca să recunoască că au greșit și au preferat să-și caute tot felul de scuze.

Telefonul încetează să mai sune și-mi întind mâna după el. Normal că am un mesaj vocal de la Damon pe care mă gândesc dacă vreau să-l ascult sau sunt mult mai liniștit dacă nu o fac. Oricum sunt varză, ce poate fi mai rău de atât? Decid să ascult ce are de spus după care să-i blochez numărul odată pentru totdeauna.

— Lyss, pot sesiza un ușor tremurat în vocea sa, dar nu mă voi lăsa dus de nas atât de ușor. Îmi pare rău, omule. Nu știu cum s-a ajuns în situația asta, face o scurtă pauză, pufnind. De fapt știu. Am ajuns în situația asta când Amelia s-a apropriat periculos de mult de mine, iar eu am fost prea slab să o refuz. Îmi pare rău, Lysander.

Mesajul se sfârșește, iar eu rămân cu telefonul în mână, strângându-l ușor. Maxilarul mi se încleștează atât de tare încât ar putea să-mi pocnească în orice secundă și am nevoie de toată puterea de care dispun ca să nu arunc telefonul de primul perete pe care-l văd.

Reușesc într-un final să mă calmez și să-l blochez pe Damon definitiv. Arunc telefonul în colțul opus al canapelei, bătând nervos cu piciorul în podeaua veche, din lemn, și făcând-o să scârțâie. Nu pot să merg pe stradă cu riscul să mă întâlnesc cu unul din ei. Trădarea e mult prea recentă ca să pot promite că nu-i voi aplica din nou câteva lovituri lui Damon. Pe lângă ea poate aș putea trece pur și simplu. Trădarea Ameliei nici nu m-a durut atât de tare pe cât m-a durut trădarea celui pe care-l consideram ca un frate. Damon a fost acolo când părinții mei au murit, a fost acolo când am cunoscut-o pe Amelia și știa cât o iubeam. Știa totul, dar asta nu l-a oprit să i se strecoare între picioare. Iar ea? Ea era conștientă iubirea pe care i-o port, de faptul că i-am pus inima mea în palme, dar totuși a ales să-și închidă mâinile, zdrobind-o complet. Ce caut eu aici de fapt? Ce mă mai ține în acest loc care este plin de amintiri neplăcute? Răspunsul: nimic, așa că cel mai bine ar fi să mă pun o dată pe primul loc și să plec naibii cât văd cu ochii. Pot amaneta inelul pe care am cheltuit o avere pentru bugetul pe care-l am și să încep de la zero în alt loc.

La trei ore de când am luat decizia că cel mai bine pentru mine ar fi să schimb puțin peisajul, mi-am împachetat deja strictul necesar într-o valiză și am discutat cu un amic care locuiește în New York. Sunt gata să mușc din marele măr. Orice presupune asta.

James, un amic vechi care s-a mutat după terminarea liceului din orașelul micuț în care am copilărit amândoi, mi-a oferit o cameră în apartamentul lui până reușesc eu să-mi găsesc altceva. Nu-mi doresc sub nicio formă să locuiesc cu cineva pe un termen îndelungat, dar este o opțiune foarte bună momentan.

Înainte să părăsesc apartamentul în care am crescut, arunc o ultimă privire în camera care a aparținut părinților mei. Încă este exact așa cum au lăsat-o. Pur și simplu nu m-a lăsat sufletul să le șterg urma din acest loc pe care l-au iubit. Nu este în cea mai bună stare a lui, dar a fost acasă. După moartea lor a devenit doar o încăpere rece, un loc în care dormeam, mâncam și atât. Încă un motiv să plec.

Oftez, hotărât că asta este ceea ce am de făcut și închid ușa veche, din lemn, cu cheia. Nici nu știu de ce fac asta pentru că poate fi dărâmată și de un copil.

— Pleci?

Știu cui îi aparține vocea, dar o parte din mine speră că mă trădează auzul. Mă răsucesc încet pe călcâie și mă întorc cu fața spre el, cel pe care-l consideram cel mai bun prieten. Rămân tăcut pentru câteva secunde, iar el așteaptă ca eu să-i spun ceva, orice. Îi analizez cearcănele negre, formate sub ochii împăienjeniți și părul ciufulit, iar vânătăile pe care i le-am cauzat chiar eu îi acoperă chipul.

— Da, îi răspund cu calm în cele din urmă.

— Lyss, nu trebuie să faci asta, eu...

— Uite, Damon, nu vreau să aud nimic din ce ai de spus, faptele tale au spus destule. Nu meriți să-mi pierd timpul cu tine.

Dau să trec pe lângă el, dar mă prinde de mânecă, țintuindu-mă.

— Ia mâna de pe mine dacă nu vrei să-ți fac pereche la ochiul ăla, mârâi la el și știe că nu glumesc pentru că îmi dă drumul ușor.

Îmi văd de drum, părăsind poarta mare, din fier.

— Lyss! îl aud strigând în urma mea, dar mă prefac că sunt complet surd.

În timp ce-mi pun valiza în portbagajul mașinii, îmi trece prin minte gândul fulgerător că poate aș putea să-i ofer o a doua șansă lui Damon. Gândul acesta dispare la fel de rapid pe cât a apărut atunci când îmi amintesc cuvintele sale.

Voiam să vezi ce fel de femeie ai lângă tine.

Damon nu dă doi bani pe mine sau pe sentimentele mele. De fapt, sunt destul de sigur că nu dă doi bani pe nimeni altcineva în afară de propria-i persoană așa că merită să fie singur.

Închid portbagajul mașinii, trântindu-l puțin prea tare și mă urc la volanul acesteia, ignorându-l pe Damon care este pe trotuar. Stropii reci de ploaie fac ca părul negru să i se lipească de fața palidă, dar nu mă las condus de inima mea tâmpită și pornesc de pe loc. Nu pot evita să nu mă uit la el în oglinda retrovizoare, reflexia devenindu-i din ce în ce mai mică până dispare complet.

Nu mă pot abține și lovesc nervos cu palmele în volanul din piele al mașinii. Toate stările negative care mi s-au acumulat în tot corpul ies acum la iveală sub forma unui val de furie și frustrare. Mintea mea înțelege cum a fost posibil așa ceva, dar inima mea încă nu vrea să priceapă. Oricât aș încerca eu să-i pun imaginile cu Amelia și Damon, ea tot refuză să simtă ceva față de ei. Ură sau iubire. Nu simte nimic. Este pur și simplu împietrită.

După un drum de câteva ore cu mașina, ajung la adresa pe care mi-a trimis-o James și parchez mașina pe un loc liber. Nu cobor imediat ci îș sun pentru a-l anunța că am ajuns. Încă nu-mi vine să cred că am făcut acest pas pe care, sincer să fiu, nu credeam că voi avea suficient curaj să-l fac vreodată.

— Bună, James, încep să spun.

— Lyss, ai ajuns?

— Da, acum am ajuns.

— Ce bine, vin să te ajut acum.

Înainte să-i pot spune că nu e nevoie pentru că nu are cu ce să mă ajute, James încheie apelul.

Îmi plimb ochii peste împrejurimi, iar norii negrii care acoperă cerul îți creează impresia că se apropie lăsarea serii deși nu e nici măcar ora cincisprezece.

Trebuie să te distrezi înainte să te legi la cap.

Cuvintele lui Damon îmi revin în minte și se poate să-i urmez sfatul. Până la urmă, sunt un bărbat liber, fără obligații, într-un oraș plin de femei frumoase.

Un cui nu scoate al cui, îmi șoptește o voce interioară.

Dar merită să încerc, o contraatac eu.