Seria Alegeri Greșite- VOLUMUL #2
Se spune că alegerile greșite au întodeauna consecințe pe măsură, că orice lucru rău pe care l-ai făcut se va întoarce mai puternic asupra ta și toate faptele bune îți vor fi răscumpărate înzecit.
Se spune...
A fost odată un bărbat ce s-a afundat în dorința de moarte ce îi împrejmuia mințile, ajungând să piardă irevocabil tot controlul.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Kilan
Un an mai târziu 18 octombrie 2021, Institutul de boli mintale din Stanford
Scutur țigarea de marginea paharului de plastic și îmi rezem capul de peretele rece, ce îmi înghețată până și măduva din oase. Bâțâi fără răbdare din picior și aștept cu inima strânsă în gâtlej să ies odată pentru totdeauna din locul ăsta care mi-a alterat și ultimul neuron întreg din creier. Răsuflu pe nări și îmi înfig limba între dinți, până ce bila de metal de acolo se lovește repetat de dantura mea de sus, zdruncinându-o.
Arunc o privire fugitivă la ceas. Limba mică a făcut o singură rotire și pare că merge în totală batjocură din ce în ce mai încet. A trecut abia un minut și mintea mea tulbure deja nu mai face față. Îmi prind părul mult prea lung în pumni și trag încet, dar rapid, cât să revin cu picioarele înapoi pe pământ și să nu mă las mai tare afectat de ziua asta și de faptul că voi ieși în sfârșit din închisoarea asta pentru minți.
Un an. 365 de zile. Un coșmar.
Două unități seci de praf de îngeri și mi-am văzut moartea cu ochii, rânjindu-mi sadic din pragul ușii metalice de la garaj, parcă așteptând să îmi vadă ultimul moment de luciditate și ultima șansă în care să îmi dau seama dacă realitatea distorsionată mi-a acaparat ochii sau ceea ce văd e crud.
A fost suficient cât să pot să pierd complet controlul. Așa că m-am trezit dezorientat aici după trei luni, ținut departe de realitate, între patru pereți albi, zilnic strâns în cămașa de forță, până simțeam că mi se impregnează în piele și se face una cu corpul meu. Un sevraj nenorocit care mi-a distrus complet rațiunea și m-a îngenuncheat săptămâni bune, până mi-am dat seama că orice simptom căruia îi dădeam glas devenea tortura mea. Orice rahat scoteam pe gură se întorcea înzecit împotriva mea, până ce întregile mele brațe au rămas acoperite de sus până jos de sute de vârfuri nenorocite de ac.
Așa că am tăcut și am indurat până se dădea stingerea și singură bucată de liniște pe care o primeam era amintirea ei vie pe care o păstram nealterată undeva în minte. Când asta nu funcționa aplicam soluția de urgență. Un diazepam sfărâmat între dinți și un cap puternic de bara metalică de la pat și mă puteam bucura în liniște de câteva ore de somn, până când mă trezeam iar în salonul 113 încuiat și sedat până simțeam că stau să îmi plesnească venele.
Fusesem cu adevărat conștient de ceea ce mi se întâmplase abia după nouăzeci de zile, când în sfârșit am putut să accept că pot înghiți realitatea fără să mă sedeze din patru în patru ore ca pe un câine. Mă hrăneau zilnic doar cu calmante tari și sedative violente care mă mențineau în forma de legumă sfrijită și nu îmi permiteau să realizez pe deplin că mă zbat între moarte și adevărul meu pe care îl susțineam sus în permanență. Cu cât urlam mai tare că nu sunt nebun și știu ce am văzut, cu atât mai greu devenea tratamentul meu.
