Seria Alegeri Greșite- VOLUMUL #2
Se spune că alegerile greșite au întodeauna consecințe pe măsură, că orice lucru rău pe care l-ai făcut se va întoarce mai puternic asupra ta și toate faptele bune îți vor fi răscumpărate înzecit.
Se spune...
A fost odată un bărbat care purta veșnic o mască falsă pe chip, sub dedesubtul căreia se ascundea un imens haos.
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
Kilan
Cu 10 luni în urmă, Institutul de boli mintale din Stanford.
Deschid ochii cu greu. Abia de îmi simt vreun mușchi din corp și fiecare centimetru de piele se simte exagerat de bătătorit și dureros. Am ochii uscați, gâtul mi se simte nisipos și o senzație de blocaj îmi ține mintea pe loc. E mult prea liniște, iar asta mă înfioară, deși nu am nici cea mai vagă idee de locul în care mă aflu. Sunt strâns fioros în brațe de ceva rece, ca niște gheare ce m-au cuprins cu totul. Abia de pot respira cum trebuie.
Miroase a alcool sanitar și a moarte.
Ridic privirea și dau de un tavan alb, cu câteva pete de mucegai împrăștiate pe la colțuri. Picioarele mi se simt ca doi bolovani și deodată capul îmi vâjâie puternic, făcând ceva din dreapta mea să emită niște sunete grotești, care îmi zgârie timpanele. Dau să mă ridic și sunt trântit la loc de ceea ce mă ține pironit pe suprafața rece a unui pat de fier, fără saltea. Sunt învelit până în gât cu o pânză subțire, iar metalul de dedesubt își imprimă răceala în oasele spatelui meu.
Așa se simte moartea?
Îmi e imposibil să mă sucesc, să pot analiza mai bine și să îmi dau seama unde sunt. Singura parte a corpului care nu îmi e țintuită de acel ceva, ce mă strânge grotesc de tare, e gâtul, care nu îmi deloc de folos în momentele astea, când se simte ca o lamă cu tăiș ascuțit. Abia de îmi pot înghiți propria salivă.
Nu sunt capabil să înțeleg nimic.
Un scârțâit oribil rupe liniștea și întorc în secunda următoare capul spre ușă, atât cât îmi permite corpul blocat. O figură întunecată, ca o umbră ștearsă pășește apăsat, făcându-mi inima să se zbată nebunește sub coaste, de parcă ultimele mele secunde se scurg în același coșmar de care nu pot scăpa.
Ceva se rupe în mine și tot ce a fost pașnic în locul ăsta se preschimbă într-un haos. Tot ce aud sunt suntete amestecate, ascuțite, care îmi zguduie mințile și îmi sparg timpanele. Tot ce văd e ea, ca o fantasmă dementă, cu ochii fixați pe fața mea și cu un rânjet bolnav, ce se înfinge adânc și violent în capul meu, săpând groază și neputință. Tot ce simt e moarte, lentă și dureroasă, ca un cuțit răscitit la nesfârșit în carne.
Mă zbat inutil. Sunt prins ca într-o menghină, incapabil să mă mișc și să mă îndepărtez cumva de ce îmi e dat să văd. Nu îndrăznesc să clipesc, să înghit în sec, iar inima mea nu mai are curajul să bubuie sub stern. Sunt îngrozit.
