Ultimul Glonț

Capitolul 23

Davina

Aș minți dacă aș spune că nu mă așteptam la asta încă din momentul în care am avut acea interacțiune deloc prietenoasă cu Gianni.

Însă, trebuie să recunosc, s-a mișcat mai repede decât mă așteptam. La prima oră a dimineții, doi dintre soldații lui Giancarlo m-au luat cu japca din dormitor și m-au aruncat direct în Cameră.

Deloc surprinzător, locul ăsta arată exact așa cum îmi aminteam. Ceea ce mă înfioară și mă neliniștește în același timp. După urmele de sânge de pe aici, e clar că Giancarlo a mai folosit locul ăsta și în perioada în care am fost eu plecată de aici.

Camera este, așa cum îi zice și numele, o cameră. Doar că nu e una obișnuită. Aflată în subsolul casei, încăperea asta e folosită pe post de centru de reeducare pentru cei care sar cuvântul lui Giancarlo. Adică pentru toți nepoții lui. Mai repede sau mai târziu, toți l-am călcat pe coadă cumva.

Ăsta e locul de tortură al nepoților săi. Pentru dușmani sau trădători, are altă încăpere pe care o folosește.

Deloc surprinzător, încă sunt toate cele nouă locuri special amenajate aici. Chiar și al meu. Ceea ce înseamnă că Giancarlo se aștepta de la mine să îl calc pe coadă în vreun fel.

Nouă nepoți, nouă locuri. Jairo, Bruno, Nina, Yadriel, eu, Anastasio, Anastasia, Cayetano și Cayetana, toți avem locul nostru în Cameră. Diferența o face cantitatea de sânge care se află pe aici.

Chiar și după ani, locul meu e printre cele mai însângerate. Alături de locul meu sunt și locurile lui Jairo, Yadriel și Anastasio. Și, din câte pot să observ, nici Nina nu se lasă mai prejos.

Singurul loc care e curat ca lacrima și lipsit de orice picătură de sânge e locul Cayetanei. Steluța lui Ginacarlo nu poate să sufere. Fata aia o să ajungă departe dacă o să continue să pupe în cur pe toată lumea. Însă nu o să ajungă mai departe decât mine.

— Mă mir că încă ești conștientă.

Felul în care pronunță cuvintele stârnește în mine un val de repulsie, motiv pentru care scuip la picioarele sale. Saliva mea e îmbibată în sânge din cauza felului în care mi-am mușcat buzele ca să tac. Camera asta oricum e izolată fonic în ultimul hal, deci nu m-ar fi auzit nimeni, însă nu vreau să îi dau lui Giancarlo satisfacția de a-mi auzi țipetele îndurerare.

Încă din momentul în care am fost adusă aici, Giancarlo m-a legat de mâini și de picioare cu lanțuri. Practic, stau atârnată ca o steluță de mare în fața lui, pentru că încep să amorțesc atât din cauza durerii, cât și din cauza faptului că, din cauza lanțurilor, mâinile îmi sunt forțate să stea întinse în sus, iar picioarele mele încălțate cu niște tocuri minunate sunt forțate să stea în aceeași poziție.

După ce m-a legat și s-a asigurat că nu am unde să plec, Giancarlo mi-a râs în față, iar mai apoi mi-a tăiat rochia cu un briceag, forțându-mă să rămân doar în lenjerie în fața lui, așa cum făcea de fiecare dată și în trecut. Și îmi plăcea rochia aia atât de mult!

Ceea ce s-a întâmplat după toate astea e exact și ceea ce mă așteptam să se întâmple. Am fost biciuită, lovită, bătută cu o curea și, într-un punct, Giancarlo chiar se gândea serios dacă nu cumva ar fi o idee mai bună să mă împuște.

Nu m-a împușcat, însă asta nu înseamnă că a fost mai blând cu mine. Ba din contră, cred că și-a vărsat toate frustrările pe mine în momentul de față.

Știe că nu mă poate împușca. Dacă ar face asta, și-ar crea și mai multe probleme. Chiar și în situația în care mă aflu, nu am nicio garanție că Azriel, Iskander și Izaiah o să stea cuminți. Mi-au promis că nu o să facă nimic, însă e greu să își ți promisiunile atunci când îi vezi pe cei din jur suferind.