DOAMNA JOHN DASHWOOD se instalase acum ca stăpână la Norland, iar soacra sa şi cumnatele sale se văzură reduse la condiţia de musafire. Totuşi, erau tratate de ea cu o politeţe rezervată, iar de soţul ei cu bunătatea pe care era el în stare s-o simtă faţă de altcineva în afară de el însuşi, de soţia lui şi copilul lor. Ba chiar insistă, cu oarecare zel, să considere Norland casa lor; şi, cum se părea că doamna Dashwood nu avea de ales decât să rămână aici până îşi găsea o casă, în vecinătate, invitaţia lui fu acceptată.
Îi convenea de minune să rămână pe mai departe într-un loc unde totul îi amintea de bucuriile de altădată. În vremuri de veselie, nici o fire nu putea fi mai veselă decât a ei, sau să nutrească, într-o mai mare măsură, acea speranţă de fericire care reprezintă în sine o adevărată fericire. Dar şi la tristeţe se lăsa purtată de imaginaţie, era tot atât de neconsolat pe cât era de nedomolit la bucurie.
Doamna John Dashwood nu era deloc de acord cu planurile soţului ei pentru surorile lui. Trei mii de lire luate din averea scumpului lor băieţel l-ar fi sărăcit îngrozitor. Îl imploră să se mai gândească. Cum putea să-şi ia răspunderea de a-i răpi copilului său, şi încă singurului său copil, o sumă atât de mare? Şi ce pretenţie puteau avea domnişoarele Dashwood la mărinimia lui pentru o sumă atât de mare, când îi erau rude de sânge doar pe jumătate, ceea ce ea nu considera deloc a fi o înrudire? Doar se ştie că între copiii din căsătorii diferite ale unui bărbat nu existase vreodată afecţiune; şi de ce să se ruineze el pe sine şi pe sărăcuţul lor Henry dându-şi toţi banii de pomană surorilor lui?
— Ultima dorinţă a tatălui meu a fost să-i ajut văduva şi fetele, răspunse soţul ei.
— Cred că nu ştia ce vorbea. Pun prinsoare că aiura la vre mea aceea. Dacă ar fi fost în toate minţile, nu s-ar fi gândit să-ţi ceară să dai de pomană jumătate din avere, lipsindu-ţi de ea pro priul copil.
— Nu a precizat o sumă anume, dragă Fanny, dar m-a rugat, în termeni generali, să le ajut, şi să le fac o situaţie mai bună decât i-a stat lui în putere. Poate ar fi fost mai bine dacă ar fi lăsat totul în seama mea. Doar nu putea să-şi închipuie că le-aş fi neglijat. Dar cum el mi-a cerut să-i promit, n-am putut să n-o fac, sau cel puţin aşa am crezut la vremea aceea. Prin urmare, promisiunea, o dată făcută, trebuie îndeplinită. Trebuie să facem ceva pentru când or să plece de la Norland ca să se stabilească într-o casă nouă.
— Păi, atunci, să facem, dar acel ceva nu trebuie să fie chiar trei mii de lire. Gândeşte-te, adăugă ea, că, o dată ce te-ai despărţit de ei, banii nu se mai întorc. Surorile tale se vor mări ta şi vor fi pierduţi pe vecie. Dacă, într-adevăr, ar fi vreodată înapoiaţi bietului nostru băieţel...
— Vai, bineînţeles, asta ar schimba mult situaţia, spuse foarte serios soţul ei. S-ar putea să vină vremea când Henry o să regrete că a fost lipsit de o sumă atât de mare. Dacă ar avea o familie numeroasă, de pildă, aceşti bani în plus i-ar prinde bine.
— Sigur că da.
— Atunci, poate ar fi mai bine pentru toată lumea dacă suma ar fi redusă la jumătate. Cinci sute de lire ar reprezenta o creştere uriaşă a averii lor.
— O, de neaşteptat! Ce frate din lumea asta ar face pentru surorile lui jumătate din cât faci tu, dacă i-ar fi surori bune? Or ele îţi sunt numai pe jumătate rude. Ai o fire foarte mărinimoasă.
— N-aş dori să fiu meschin, răspunse el. In astfel de împre jurări e mai bine să faci prea mult decât prea puţin. Cel puţin, nimeni nu poate să spună că n-am făcut îndeajuns pentru ele; nici chiar ele însele nu se pot aştepta la mai mult.
