SALVATORUL LUI MARIANNE, cum îl denumise Margaret pe Willoughby, cu mai multă eleganţă decât precizie, trecu pe la vilă în dimineaţa următoare, devreme, pentru a se interesa de starea lui Marianne. Fu primit de doamna Dashwood cu mai mult decât politeţe; cu o amabilitate la care o îndemnau relatarea lui sir John despre el şi recunoştinţa; şi fiecare lucru care se petrecu în timpul vizitei fu menit să-l asigure de înţelepciunea, eleganţa, afecţiunea reciprocă şi confortul domestic al familiei în care îl introdusese accidentul. Cât despre farmecele lor personale, nu-i trebui o a doua întrevedere pentru a se convinge de ele.
Domnişoara Dashwood avea un ten delicat, trăsături regulate şi o siluetă deosebit de frumoasă. Marianne era şi mai frumoasă. Formele ei, deşi nu atât de desăvârşite ca ale surorii sale, erau mai impresionante, beneficiind şi de avantajul înălţimii; iar faţa ei era atât de fermecătoare încât, atunci când se folosea limbajul laudelor şi se spunea despre ea că era frumoasă, adevărul era mai puţin insultat decât se întâmplă de obicei. Pielea îi era foarte oacheşă, dar datorită transparenţei ei, tenul îi era deosebit de strălucitor; trăsăturile ei erau frumoase toate; zâmbetul ei era dulce şi atrăgător, iar ochii ei foarte negri aveau o vrajă, o inteligenţă şi o nerăbdare care nu puteau să nu te încânte. La început, Willoughby nu le văzu expresia, din pricina stânjenelii produse de amintirea ajutorului lui. Dar când aceasta trecu, când ea îşi veni în fire, când văzu că la buna creştere a domnului se adăugau sinceritatea şi vioiciunea şi, mai ales, când el declară că era pasionat de muzică şi dans, îl privi cu atâta entuziasm încât captă cea mai mare parte a conversaţiei lui.
Era suficient să se pomenească vreuna dintre distracţiile ei preferate pentru a o face să vorbească. De aceea, nu putu să rămână tăcută când se abordară astfel de subiecte şi nu dădu dovadă nici de timiditate, nici de rezervă în discutarea lor. Descoperi repede că, pentru ei, muzica şi dansul erau pasiuni comune şi că, în general, aveau aceleaşi păreri cu privire la tot ce era legat ele. Încurajată astfel să afle şi alte păreri ale lui, ea continuă să-i pună întrebări pe seama cărţilor; îi vorbi despre autorii ei preferaţi şi insistă asupra lor cu atâta interes încântător încât orice tânăr de douăzeci şi cinci de ani ar fi trebuit să fie cu adevărat insensibil să nu recunoască numaidecât calităţile deosebite ale unor astfel de lucrări, oricât le-ar fi nesocotit înainte. Aveau gusturi izbitor de asemănătoare. Amândoi adorau aceleaşi cărţi, aceleaşi pasaje sau, dacă apărea vreo deosebire, dacă se isca vreo obiecţie, ele ţineau doar până când Marianne îşi etala argumentele convingătoare şi strălucirea privirii. El era de acord cu toate deciziile ei, molipsit de entuziasmul ei; şi cu mult înainte ca vizita lui să se încheie, discutau cu familiaritatea unor vechi cunoştinţe.
— Ei bine, Marianne, spuse Elinor, de îndată ce el le părăsi, cred că te-ai descurcat binişor pentru o singură dimineaţă. Ai aflat deja părerile domnului Willoughby în aproape toate pro blemele importante. Ştii ce gândeşte el despre Cowper şi despre Scott; eşti sigură că le apreciază arta aşa cum se cuvine, şi te-a încredinţat că nu îl admiră pe Pope mai mult decât se cade. Dar cum o să reziste cunoştinţa voastră mult timp, dacă epuizaţi atât de repede toate obiectele de discuţie? În curând nu vă va mai rămâne nici un subiect preferat. Încă o întâlnire va fi de ajuns pentru a-i lămuri sentimentele faţă de frumosul pitoresc şi faţă de a doua căsătorie, şi pe urmă n-ai să mai ai ce să întrebi.
— E cinstit, Elinor? Exclamă Marianne. E drept? Oare are chiar atât de puţine idei? Dar înţeleg ce vrei să spui. M-am simţit prea în largul meu, am fost prea fericită, prea sinceră. Am încăl cat orice noţiune obişnuită de decenţă; am fost deschisă şi sin ceră, când ar fi trebuit să fiu rezervată, proastă, plictisitoare şi mincinoasă; dacă aş fi vorbit numai despre vreme şi despre dru muri, şi dacă aş fi vorbit doar o dată la zece minute, aş fi fost cruţată de acest reproş.
