— CE PĂCAT, ELINOR, că Edward nu are înclinaţie pentru desen! Spuse Marianne.
— De ce crezi că n-are înclinaţie pentru desen? Replică Marianne. Într-adevăr, nu desenează, dar se uită cu mare plăcere la ce fac alţii, şi te asigur că nu-i lipseşte nicidecum înclinaţia înnăscută, deşi nu a avut prilejul să şi-o perfecţioneze. Dacă ar fi avut cum să înveţe, cred că ar fi desenat foarte bine. Are atât de puţină încredere în propria sa judecată în astfel de probleme, încât nu vrea niciodată să-şi spună părerea cu privire la vreun tablou; dar are o decenţă şi o simplitate înnăscute în ceea ce priveşte gustul, şi asta îl face să se orienteze în general foarte bine.
Marianne se temu s-o jignească şi nu mai spuse nimic în legătură cu acest subiect, dar genul de interes pe care i-l stârneau lui desenele altora, aşa cum îl descrisese Elinor, era departe de acea încântare entuziasmată care, după părerea lui Marianne, era singura care se putea numi gust. Totuşi, deşi în sinea ei surâdea la această concluzie, îşi respectă sora pentru părtinirea oarbă faţă de Edward.
— Sper, Marianne, că nu-l consideri lipsit de gust în general, continuă Elinor. De fapt, aş putea spune că nu, întrucât purtarea ta faţă de el este amabilă şi, dacă aceasta ar fi fost părerea ta, sunt sigură că n-ai fi putut să fii politicoasă cu el.
Marianne nu prea ştia ce să spună. Nu voia nicicum să rănească sentimentele surorii ei, şi totuşi îi era cu neputinţă să spună ce nu credea. În cele din urmă răspunse:
— Nu te supăra, Elinor, dacă eu nu-i preţuiesc meritele în egală măsură ca tine. Eu n-am avut atâtea prilejuri ca tine să-i apreciez calităţile, gusturile şi înclinaţiile. Dar am cea mai bună părere din lume despre judecata şi bunătatea lui. Cred că e demn de tot ce e mai bun.
— Sunt sigură că prietenii lui cei mai buni n-ar putea fi nemulţumiţi de o astfel de apreciere, spuse Elinor cu un zâmbet. Nu-mi închipui cum ai fi putut să te exprimi cu mai multă căldură.
Marianne se bucură să constate că sora ei era atât de uşor de mulţumit. Elinor continuă:
— Cred că niciunul dintre cei care l-au văzut destul de des angajat într-o conversaţie liberă nu se poate îndoi de înţelepciunea şi de bunătatea lui. Perspicacitatea sa deosebită şi principiile lui nu sunt ascunse decât de timiditatea care îl împiedică mult prea des să vorbească. Îl ştii destul de bine ca să îi recunoşti valoarea. Dar anumite împrejurări te-au împiedicat să-i cunoşti la fel de bine ca mine acele înclinaţii mai puţin importante, cum le spui tu. Am petrecut din când în când mult timp împreună, în timp ce tu erai în întregime absorbită de afecţiunea pentru mama. M-am văzut mult cu el, i-am studiat sentimentele şi i-am auzit părerile în materie de literatură şi gust; şi, una peste alta, mă aventurez să spun că e instruit, că îi place extrem de mult să citească, că are o imaginaţie vie, un spirit de observaţie corect, gusturi fine şi pure. Pe măsură ce îl cunoşti, îi apreciezi mai mult calităţile, precum şi manierele şi persoana. La prima vedere, sigur că purtarea lui nu impresionează, iar persoana lui cu greu poate fi numită frumoasă, până îi percepi expresia ochilor, care au o bunătate neobişnuită, şi blândeţea înfăţişării. In prezent îl cunosc atât de bine încât îl consider cu adevărat frumos, sau, cel puţin, aproape frumos. Tu ce spui, Marianne?
— Am să-l consider frumos, Elinor, dacă nu acum, foarte curând. Când ai să-mi spui să-l iubesc ca pe un frate, n-am să-i mai văd imperfecţiunea chipului, aşa cum nu i-o văd acum pe a inimii.
