DOAMNA DASHWOOD RÂMASE la Norland câteva luni; nu că ar fi avut ceva împotrivă să se mute atunci când revederea fiecărui loc bine cunoscut a încetat să-i mai stârnească emoţia violentă care dăinui un timp; atunci când sufletul ei începu să se învioreze şi mintea îi deveni capabilă şi de alt efort decât cel de a-şi spori durerea prin amintiri melancolice, fu nerăbdătoare să plece şi căută fără odihnă o locuinţă în vecinătatea domeniului Norland, căci îi era cu neputinţă să se mute departe de acel loc iubit. Însă nu auzi de nici o casă care să răspundă pe dată ideii ei de confort şi tihnă şi să convină prudenţei fetei ei mari a cărei judecată mai înţeleaptă respinse mai multe case ca fiind prea mari pentru venitul lor, lucru cu care mama ei fu de acord.
Doamna Dashwood fusese informată de către soţul ei de promisiunea făcută de fiul lui în favoarea lor, lucru care adusese alinare ultimelor lui gânduri pământeşti. Nu se îndoia de sinceritatea acestei promisiuni mai mult decât o făcuse el însuşi şi, de dragul fetelor ei, se gândea cu mulţumire la promisiune deşi, în ceea ce o privea pe ea, era convinsă că o sumă mai mică de şapte mii de lire avea să-i asigure belşugul. Se bucura pentru fetele lor şi pentru inima lui bună; şi îşi reproşa că înainte fusese nedreaptă cu el, crezându-l incapabil de mărinimie. Purtarea lui atentă faţă de ea şi de surorile lui o convinse că el se gândea la bunăstarea lor şi, pentru o vreme, se bizui ferm pe intenţiile lui generoase.
Dispreţul pe care îl avusese faţă de nora ei la începutul relaţiei lor spori după ce îi cunoscu mai bine caracterul, fapt înlesnit de o jumătate de an de trai în comun; şi poate că, în ciuda oricărei consideraţii de politeţe sau afecţiune din partea celei dintâi, celor două doamne le-ar fi fost cu neputinţă să trăiască împreună atâta timp dacă, după părerea doamnei Dashwood, o anumită împrejurare nu le-ar fi făcut pe fetele ei să vrea şi mai mult să rămână în Norland.
Această împrejurare era ataşamentul crescând dintre fata ei cea mare şi fratele doamnei John Dashwood, un tânăr plăcut şi manierat, care le fu prezentat la scurt timp după stabilirea surorii sale la Norland, şi care, de atunci, îşi petrecea acolo cea mai mare parte din timp.
Poate că unele mame ar fi încurajat această intimitate din motive de interes, căci Edward Ferras era fiul cel mare al unui om care lăsase în urma lui o avere considerabilă; şi poate că altele ar fi înăbuşit-o din motive de prudenţă căci, în afara unei sume simbolice, întreaga lui avere depindea de voinţa mamei sale. Însă doamna Dashwood nu fu influenţată de niciunul dintre aceste considerente. Ei îi era de ajuns că el părea amabil, că o iubea pe fata ei şi că Elinor îi împărtăşea sentimentele. Ideea că diferenţa de avere trebuia să ţină la distanţă doi tineri atraşi de asemănarea firii lor era contrară concepţiilor doamnei Dashwood; iar faptul că meritele lui Elinor nu erau recunoscute de toţi cei care o cunoşteau era dincolo de înţelepciunea ei.
Buna lor părere despre Edward Ferrars nu era urmarea vreunei calităţi deosebite a ţinutei sau comportamentului. Nu era frumos, iar manierele lui erau plăcute doar în intimitate. Era prea lipsit de încredere în sine pentru a se arăta în adevărata lumină, dar, atunci când îşi învingea timiditatea înnăscută, purtarea sa dădea la iveală o inimă deschisă şi afectuoasă. Era ager la minte, iar educaţia sporise în mare măsură acest lucru. Insă nu avea nici însuşirile, nici firea care să răspundă dorinţelor mamei şi a surorii lui de a-l vedea distingându-se prin... Nici ele nu prea ştiau prin ce. Voiau ca el să facă figură bună în lume, într-un fel sau altul. Mama sa dorea să-l vadă manifestând interes pentru viaţa politică, intrat în parlament, sau să-l vadă în relaţii cu unii dintre personalităţile momentului. Doamna John Dashwood dorea aşijderea; dar între timp, până se putea realiza una din aceste înalte binecuvântări, ambiţia ei ar fi fost liniştită dacă l-ar fi văzut mânând o caleaşca. Dar Edward nu avea înclinaţie nici pentru oamenii mari, nici pentru căleşti. Toate dorinţele lui se concentrau pe confortul casnic şi pe liniştea vieţii de familie. Din fericire, avea un frate mai mic care promitea mai mult.
Edward era de mai multe săptămâni în casă până reuşi să atragă atenţia doamnei Dashwood; căci, la vremea aceea, era atât de mâhnită încât trata cu nepăsare obiectele din jur. Vedea că era liniştit şi rezervat, şi îl plăcu pentru asta. El nu-i tulbura nefericirea prin conversaţii inoportune. Îl remarcă şi îl aprecie şi mai mult datorită unei remarci pe care o făcu Elinor într-o zi cu privire la deosebirea dintre el şi sora lui. Era un contrast care atrase foarte puternic atenţia mamei ei.
— E destul să spui că nu seamănă cu Fanny, spuse ea. Asta arată numai calităţi. Îl iubesc deja.
— Cred că îţi va plăcea când ai să-l cunoşti mai bine, spuse Elinor.
— Să-mi placă! Răspunse zâmbind mama ei. Eu nu pot să am nici un sentiment de aprobare mai prejos de iubire. >
— S-ar putea să-l. Stimezi.;:
— Încă nu ştiu cum e să desparţi stima de iubire.
Atunci doamna Dashwood îşi dădu osteneala să-l cunoască mai bine. Purtarea ei amabilă reuşi să-i izgonească în scurt timp rezerva. Ii înţelese repede toate meritele; poate că puterea ei de pătrundere îi fu ajutată de stăruinţa lui pe lângă Elinor, dar era cu adevărat convinsă de valoarea lui, iar acea purtare liniştită care era în contradicţie cu ideile ei despre firea unui tânăr nu i se mai părea neinteresantă, căci ştia că Edward avea o inimă caldă şi o fire afectuoasă.
Nici nu intui bine vreo dovadă de iubire în purtarea lui faţă de Elinor, că şi consideră ca sigur ataşamentul lor serios, şi aşteptă cu nerăbdare apropiata lor căsătorie.
— Dragă Marianne, după toate probabilităţile, în câteva luni Elinor se va aşeza la casa ei, spuse ea. O să-i ducem dorul, dar va fi fericită.
— Oh, mamă, ce-o să ne facem fără ea?
— Draga mea, abia dacă va fi o despărţire. O să locuim la dis tanţă de câteva mile şi o să ne întâlnim în fiecare zi. Şi ai să câştigi un frate, un frate adevărat, iubitor. Am cea mai bună părere din lume despre inima lui Edward. Dar îmi pari tristă, Marianne; nu eşti de acord cu alegerea făcută de sora ta?
— Poate că mă surprinde oarecum, spuse Marianne. Edward este foarte plăcut şi îl iubesc din toată inima. Şi totuşi... Nu e genul de tânăr... Îi lipseşte ceva... Înfăţişarea lui nu e izbitoare, nu are nimic din acea gratie la care m-aş fi aşteptat de la bărbatul care se putea ataşa în mod serios de sora mea. Ochilor lui le lipseşte acea însufleţire, acel foc care trădează imediat inteligenţa şi destoinicia. Şi, pe lângă toate astea, mă tem că nu are gust, mamă. Muzica nu pare să-l atragă prea tare şi, cu toate că admiră foarte mult desenele lui Elinor, nu dovedeşte admiraţia omului care le înţelege valoarea. Şi, în ciuda faptului că e deseori atent la ce desenează ea, este evident că nu se pricepe deloc la desen. Admiră ca un îndrăgostit, nu ca un cunoscător. Pentru a mă mulţumi, aceste două caracteristici ar trebui să se îmbine. Eu n-aş putea fi fericită alături de un bărbat al cărui gust nu coincide în toate privinţele cu al meu. El trebuie să-mi împărtăşească toate sentimentele; aceleaşi cărţi, aceeaşi muzică trebuie să ne încânte pe amândoi. Oh, mamă, cu câtă lipsă de însufleţire, cât de fără vlagă ne-a citit Edward aseară! Mi-a părut tare rău de sora mea! Totuşi, a suportat cu mult calm, parcă nici n-a băgat de seamă. Eu abia mai puteam să stau pe scaun. Să aud acele versuri frumoase care deseori mai că m-au scos din minţi rostite cu un aşa calm imperturbabil, cu atâta indiferenţă îngrozitoare!
— Cu siguranţă s-ar fi descurcat mai bine cu proza simplă şi elegantă. Aşa am gândit la vremea aceea; însă tu ai vrut să-i dai Cowper1.
— Vai, mamă, dacă nici Cowper nu-l însufleţeşte!... Dar tre buie să ţinem seama de deosebirea de gust. Elinor nu are senti mentele mele, şi de aceea s-ar putea să treacă aşa ceva cu vede rea şi să fie fericită cu el. Insă, dacă l-aş fi iubit eu, mi s-ar fi frânt inima să-l aud citind cu atât de putină sensibilitate. Mamă, cu cât cunosc mai mult lumea, cu atât sunt mai convinsă că n-am să întâlnesc niciodată un bărbat pe care să-l pot iubi cu adevărat. Cer atât de mult! Ar trebui să aibă toate calităţile lui Edward, iar înfăţişarea şi manierele lui ar trebui să-i împodobească bunătatea cu toate farmecele cu putinţă.
William Cowper (1731-1800), poet englez (n. tx).
— Nu uita că n-ai nici şaptesprezece ani, draga mea. E încă prea devreme să-ţi pierzi nădejdea într-o aşa fericire. De ce ai fi tu mai puţin norocoasă ca mama ta? Doar într-o singură privinţă, draga mea Marianne, fie ca destinul tău să fie altfel decât al ei!
