Blood in Manhattan » book l

Vol. I - Prologue

-în trecut-

    Priveam roata uriaşă din faţa ochilor mei; în filme, aceasta pare mult mai mică, iar personajele mult mai curajoase. Ei bine, eu sunt opusul unui personaj dintr-un desen animat; îmi este frică. Şi totuşi, promisiunile trebuie respectate. Am promis că mă voi urca în această roată, care pare să se întindă până la ceruri, şi că voi rezista o tură. 

-Hey, totul e bine, Kath. Te voi ţine de mână, nu trebuie să te sperii. Voi urca cu tine, dacă trebuie. Ştii doar că o promisiune, odată spusă, trebuie respectată.  

   Privirea mi-a rămas aţintită înspre unul dintre copii care tocmai cobora. Avea un zâmbet melancolic pe faţă, ceea ce m-a făcut să mă întreb dacă îi plăcuse tura cu roata. Bănuiesc că nu, din moment ce s-a dus imediat la unul dintre coşurile de gunoi, cu o pungă la mână. Mi-am ferit privirea. Probabil nu era nevoie să se uite toţi la el, cu atât mai puţin eu.

-Ştiu asta, am oftat. Dar nu e corect. Eu nu pot să o fac pentru că am rău de înălţime. De ce nu a putut să vină mami cu mine?

-Totuşi, dacă nu ai dorit să te urci, de ce ai mai promis? 

-Am vrut să par măcar o dată curajoasă.

-Eşti cea mai curajoasă fetiţă pe care o cunosc. Acum haide să îţi cumpărăm nişte îngheţată.

   Am zâmbit, ştiind că unchiul meu mă va înţelege, şi că nu mă va forţa să fac un lucru care nu doresc să fie făcut. Dar totuşi, ştiam că minte în legătură cu acest aşazis "curaj". Îl cunoaşteam mai bine decât se cunoaşte el, aşa că îmi dau seama foarte uşor dacă minte sau nu. Şi, pentru mine asta e ciudat, pentru că am numai cinci ani.  

   Totul părea normal. Am privit lumea din jurul nostru, şi am oftat exasperată. Toate feţele erau, într-un fel sau altul, cu ochii pe noi. Întotdeauna, atunci când mergeam într-un loc, indiferent dacă eram cu părinţii mei sau cu oricine altcineva, lumea avea prostul obicei să se holbeze la mine. Deşi nu se întâmplase nimic, toţi se uitau, ceea ce îţi creea o stare de incomfort. Mi-am privit îngrijorată unchiul. Îşi muta privirile de la oameni în împrejurimi. L-am privit cum începe să alerge, cu mine de mână. 

-La pământ! a ţipat acesta deodată.

   Am făcut în tocmai cum mi-a spus. Mă înreb ce se întâmplă acolo, sus. Mi-am băgat capul între umeri, şi am închis ochii, exact acolo unde m-a lăsat unchiul. Am auzit nişte forfoteli şi nişte sunete ciudate în jurul meu. Lume care ţipă, şi aleargă. Nu m-am mişcat. 

-Domnişoară, am auzit pe cineva cum mă strigă.

-D-da? am răspuns.

-Ridicaţi-vă, vă rog. 

   Am privit în sus, la un bărbat îmbrăcat într-o uniformă de poliţist. M-a luat de mână, şi am plecat puţin mai departe. În spatele meu, lumea continua să se mişte agitată. Auzeam asta. Am respirat de câteva ori, şi mi-am desprins mâna de-a poliţistului. Am închis ochii, şi m-am rugat ca totul să fie bine. Te rog, Doamne, să fie bine. Te rog. Atunci când am deschis ochii, mi-am dat seama că sunt singură. Minunat, iar acum probabil va trebui să îl găsesc singură pe unchiul meu. Am privit în spatele meu, ca să mă asigur că nu era nimeni.

   Chiar acolo, era un trup întins pe jos. Un altul stătea bine înfipt în pământ, în faţa lui, cu ceva ce semăna cu un tub negru. Masca neagră de pe faţa omului cu acea chestie în mână s-a mişcat, şi i-am putut vedea gura. Omul din spate doar a ridicat mâinile în semn de predare. Mi-am dat seama că acel om seamănă foarte bine cu unchiul Willy. Dar nu poate fi, nu?

   Am făcut câţiva paşi în faţă, şi atunci am reuşit să privesc totul mult mai bine. Ochii m-au înşelat, acela chiar era unchiul. Ce face pe jos? Mi-am astupat urechile în următoarea secundă, în care am auzit un sunet teribil, şi am auzit un ţipăt de la unchiul meu. Tipul cu masca pe cap plecase. Am fugit înspre el.

   Atunci câd m-a văzut, a încercat să rostească ceva, dar nu a reuşit. Am putut observa o gaură mare şi roşie în partea stângă a cămăşii lui, cea pe care a cumpărat-o ieri. 

-Kathy, s-a forţat acesta, ascultă-mă, te rog. Uite, eu ştiu că mama ta ţi-a spus cu ce mă ocup în fiecare zi. Să ştii, nu e o treabă uşoară, dar cineva trebuie să o facă, nu? Dacă tu vrei să munceşti pentru visele tale, atunci fă-o. Nu uita, ceea ce îţi spun de fiecare dată. Nu lua decizii atunci când eşti furioasă, şi nu face promisiuni atunci când eşti fericită. Ceea ce mă doare e că nu voi putea deveni niciodată ceea ce vor restul. Iar acum nu mai am şansa să schimb ceva. 

-Ce vrei să spui?

-Nu uita, Kathy, munceşte atunci când doreşti ceva, şi niciodată să nu îţi fie frică să lupţi pentru cei la care ţii. 

-Te iubesc, unchiule. Nu ştiu ce m-aş face fără tine.

   Fără să îmi dau seama, unchiul meu nu mă mai asculta. Am privit în toate părţile, şi l-am putut observa, undeva pe o clădire din apropiere, pe bărbatul care i-a făcut asta unchiul meu. 

-Promit că mă voi răzbuna, am şoptit printre scâncete şi lacrimi. Promit.