Blood in Manhattan » book l

Blood in Manhattan - Chapter 10

Anterior în Blood in Manhattan

   Nu putea ţine o înmormântare, dar în schimb primise o invitatie la una dintre petrecerile importante din oras, aşa că, Kath a plecat într-acolo. Tot ce ştia era faptul că trebuie să îl prindă pe Umbră, care, aparent, trimise invitaţia. În timpul petrecerii, o voce cunoscută se auzi în mulţime, dar nu ştia de unde. Puţin timp mai încolo, după toată zarva cu sunetul de pistol şi gloanțele care cauzară câteva victime o mai auzi o dată. Dar de data asta era sigură. W. era. 

Blood in Manhattan, Chapter 10

-W.?

   M-am uitat din nou la acele bucle care, la început păreau blonde. Nu stiu de ce, dar acum sunt sigură că sunt şatene.

   Reușeam să văd prin ochelarii negri. Reușeam să văd o licărire, şi zâmbetul lui mă făcea să mă gândesc.

-Nu auzi? Mişcă-te.

   Am dat din cap aprobator, deşi aş fi vrut să îl întreb dacă nu îşi poate da ochelarii ăia nenorociţi jos. Asta înseamnă că W. este o influență destul de mare pentru mine.

-De ce nu îţi dai jos ochelarii?

-La momentul potrivit.

   Ah, deci acum avea de gând să mă lase să aștept. Ăsta e W., pe care îl cunosc şi nu îl iubesc. Putea pur şi simplu să îmi spună cum îl cheamă, să îşi dea jos ochelarii, dar e încăpăţânat şi nu vrea să asculte.

   Drumul până la o uşă veche din lemn a fost silenţios. Tot ce doream era să trec peste noaptea asta, şi să îmi văd de viață în continuare, dar stiu că asta nu se va întâmpla. Nu până nu pun mâna pe Umbră Şi tot ce este al lui.

-Kath, petrecerea abia a început, mi-a spus W. în timp ce îmi întindea un pistol. Ascunde-l în rochie.

   În rochie?

-Ce mai aştepţi?

-Dar..

-Anne chiar nu ţi-a spus de buzunarul rochiei? Ce incompetentă. Mă bazez pe oameni care habar nu au să facă un lucru.

-Te bazezi? Ce vrei să spui?

-Toate la timpul lor.

   W. doar mi-a arătat cu degetul înspre un loc acoperit bine din partea de sus a rochiei. Era adevărat, avea o cusătură care nu am băgat-o în seamă de la început. Dacă trăgeam de straturile rochiei, puteam descoperi uşor un fel de buzunar adânc. Am lăsat acolo arma, şi l-am urmat pe W., care mi-o luase înainte. Nesimţitul.

-Data viitoare ar trebui să mă aştepţi.

-Nu va mai exista o dată viitoare dacă nu te miști.

-Mai taci. Întotdeauna există.

   W. doar şi-a îndreptat faţa înspre mine. Buzele lui formau o linie dreaptă perfectă, colţurile ei îndreptându-se putin în jos.

-Tu m-ai enervat, am spus.

   Acesta a deschis ușa. Am privit din nou linia gurii, şi nu înţelegeam de ce nu se mișcă.

-Ai de gând să ieşi sau vrei să o fac eu în locul tău?

   Abia atunci mi-am dat seama că vorbea cu mine, şi i se citea nervozitatea în ochi. Am iesit cât de repede am putut, lăsând în urma mea un miros dulce.

   Am auzit niste ţipete din camera alăturată.

-Spune-mi te rog că șoarecii fac aşa.

-Am vrea să o pot spune, dar amândoi ştim că nu prea sunt șoareci în clădire. Şi că șoarecii nu pot ţipa, Kath.