Blood in Manhattan » book l

Blood in Manhattan - Chapter 9

-Ştii că nu mi-a spus niciodată despre familia lui, Anne. Nu pot nici măcar să ii gasesc trupul.

-Înţeleg, Kath, dar ar trebui. Ştii tu, o înmormântare ar fi unicul lucru pe care l-ai mai putea face acum.

-Dar nu îl pot găsi. Umbră sigur l-a ascuns sau ..

   Îmi veneau in minte numai idei scârboase. Ce ar fi putut Umbră să facă (,) cu un cadavru? Sigur l-a ascuns. Sau poate l-a .. măcelărit şi a aruncat pe undeva părţile corpului. Asta ar fi fost ceea ce aş fi făcut eu in locul lui. Dacă omorâm un om, măcar ne ascundem urmele. Dar totul e atât de misterios.

   Şi nimic nu are sens.

   Trebuie să leg toate cele întâmplate, şi parcă ceva nu se leagă.

   Totul a început acum douăzeci de ani, când Umbră mi-a omorât unchiul. Apoi, câteva alte crime s-au petrecut, timp în care mai mulţi detectivi i-au luat locul unchiului meu. Cincisprezece ani de pauză. Nu se leagă. Dacă cineva ar fi venit cu scopul a de a măcelări tot Manhattanul, atunci l-ar fi măcelărit deja. A trecut mult prea mult timp în care eu am aşteptat, în care am stat pe poziţii ca să îmi fac numărul. Şi nimic nu s-a întâmplat până acum.

  În mod subit, au apărut diferiţi criminali în ultimele câteva luni, care nu aveau experienţă în domeniu. Şi nici unul nu a declarat nimic, deşi i-am ameninţat cu cea mai dură pedeapsă. În timp ce rezolvam un alt caz în care criminalul nu avea experienţă, Umbră a lovit. A lovit destul de sus. Şi el chiar are experienţă. Şi tot nu înţeleg legătura dintre criminalii neexperimentaţi si Umbră. Înafară de o posibilă înţelegere.

   Şi dacă toate astea, întâmplările cu crimele de dinainte şi apariţia bruscă a lui Umbră sunt doar o capcană? Dacă el pregăteşte ceva mai mare?

   De altfel, nu puteam afirma nimic deoarece nu ştiam nimic despre gândurile lui. Şi totuşi, aş fi vrut. Dar nu aveam cum.

   Tot ceea ce doream era puţină odihnă. După fuga de aseară şi aflarea veştii despre moartea lui Ken, mă simţeam groaznic.

   Întotdeauna am crezut că puteam să salvez pe cineva, că sunt în stare de orice, şi totuşi, acum mă simt mai mult decât groaznic. Totul era atât de clar - eu nu îl iubeam pe Ken. Abia acum, când a plecat, îmi dau seama că niciodată nu l-am iubit.

   Şi pot recunoaşte asta numai acum, când el a dispărut şi nu mai trebuie să îi spun. Dacă era în viaţă, nu aş fi recunoscut asta. Pur şi simplu mă simt .. ușurată.

   Şi vinovată.

   Mereu mi s-a spus că totul e posibil, şi că toate au o rezolvare. Toate.

   Şi întotdeauna am reuşit să găsesc o rezolvare la problemele mele şi la ale celor din jur. Întotdeauna.

   Iar acum mă simțeam vinovată, pentru că am avut şansa să îl salvez şi am dat greş. Prima oară când greşesc şi mă simt profund vinovată.

   E vina mea, până la urmă. Eu am venit cu ideea să mergem la el în noaptea aceea, eu l-am tras după mine în mașină, chiar dacă îl puteam lăsa acolo, pentru că el chemase poliţia. Şi totuşi, l-am tras după mine deoarece credeam că va fi în pericol. Ţineam la el. Dar nu aşa cum a ţinut el la mine.

   Gândurile mi-au fost întrerupte de o bătaie în uşă. Tocmai când vroiam să mă culc.

   Am ajuns repede la uşă, şi am deschis-o în timp ce simţeam prezenţa cuiva.

   Pe prag era un plic roşu, frumos legat cu o fundiţă roşie, destul de elegant şi important.

   Am ridicat plicul uitându-mă atent în jur, în cazul în care cineva mă privea. Mi-am ridicat privirea şi nu am văzut nimic.