Capitolul 18 - Destinul nu ne vrea împreună

3.3K 299 28
                                    

Capitolul 18 - Destinul nu ne vrea împreună




JOSEPH

- Adio, Joseph.

Erau cele două cuvinte care hoinăreau prin capul meu în fiecare dimineaţă, în fiecare moment de cugetare şi în fiecare minut când cineva îmi dădea o veste despre ea. Începusem chiar şi să visez momentul de douăzeci de ori pe noapte. Faptul că Natalie plecase din viaţa mea în ziua când totul se aflase, ma distrus. Nu eram capabil să o las în pace dacă stăteam acolo, iar acum era în situaţia ei, am fugit de tot. De data aceasta nu mai aveam de gând s-o caut, obosisem. Faptul că ea chiar crezuse că n-o iubisem niciodată chiar m-a durut al naibii de tare. Eu, cel care întotdeauna mi-am dat şi ultima suflare ca să fie bine între noi, tot eu cel care n-a iubit-o niciodată. Eu, cel care mergea după ea ca un căţeluş, încercând să îi fac viaţa mai uşoară şi având grijă de ea. Începeam să cred că are dreptate că situaţia cu Sarah era în favoarea mea, da, chiar dacă suna egoist. Voiam să o am pe Sarah lângă mine, aşa aş fi reuşit să o protejez pe Natalie mult mai bine. Dacă Sarah n-ar fi fost împotriva ei nu s-ar fi întâmplat nimic, dacă Natalie m-ar fi ascultat, acum am fi fost împreună. Dar ea nu a vrut s-o facă, nu a vrut să mă asculte în nici o secundă şi nici măcar să îmi dea un gram de dreptate. Chiar dacă uneori îi eram psiholog, ea continua să facă tot ce voia. Am început să îmi masez tâmplele cu degetele inelare. De când mă întorsesem în Madrid, durerile de cap au început să fie din ce în ce mai dese din cauza acelor cuvinte. O pierdusem pentru totdeauna?

În câteva săptămâni trebuia să mă întorc în New York pentru a încheia un contract pe care îl începusem în momentul în care am decis să mă mut acolo alături de ea. Dacă Natalie nu mai voia să fim împreună, nu mai avea niciun rost să deschid afaceri acolo. Am răsfoit prin documentele din faţa mea, dar după acelea au venit şi alte, iar apoi altele. Mă holban continuu la nişte hârti, dar nu veadeam nimic. Privirea îmi era pierdută pe albul imaculat, mânjit de litere negre. Oare ce făcea Natalie? Era bine? Am luat telefonul de pe masă şi i-am căutat numărul. Doar o singură atingere mă mai despărţea de vocea ei caldă, să ştiu starea ei de spirit. Puteam să rezolvăm totul, din nou, puteam să repar relaţia cu ea, însă am ales să închid ecranul. Aveam să renunţ tentaţiei, dacă ea alesese acea decizie nu aveam de gând să i-o încâlc. Fiecare să îşi facă de viaţa şi drumul lui, chiar dacă eu fără ea nu mai eram nimic. Am lăsat mobilul pe marginea biroului chiar în momentul în care fixul a început să sune.

- Domnule White, e la uşă domnul Daniel Hera, m-a informat Elena, secretara mea.

- Spune-i să intre, i-am zis.

Apelul s-a închis deodată şi am început să strâng prin birou, căci toate documentele erau împrăştiate pe întreg lemnul masiv. Acum o oră, avocatul meu m-a sunat spunându-mi că are nevoie urgentă să mă vadă. Eram în urmă cu toată munca, însă nu îmi părea deloc rău că mă lăsasem de toate pentru Natalie. Dacă Daniel avea ceva important de spus, îi ofeream prioritatea să o facă, chiar dacă acel lucru însemna să las baltă din nou treburile hotelului. Sigur aveau de-a face cu Sarah şi o afecta şi pe Natalie, care era prioritatea mea.

- Spune-mi, i-am cerut imediat ce a intrat în birou.

- Bună ziua măcar, nu? a întrebat sarcastic aşezându-se pe scaunul din faţa mea.

- Am câteva zile cam proaste, aşa că te rog să nu mă indispui mai tare, am bâlbâit încercând să arunc documentele şi foile într-o parte a mesei.

Volumul II: Iartă-mă (FINALIZATĂ)Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum