16.

247 28 15
                                    

Bună, bună! Ce mai faceți? Cum o mai duceți? Mai trăiţi după suspansul ăsta? Hai mă, doar nu credeați că scăpați de noi așa repede, nu? :)) Cartea continuă, nu vă mai panicaţi atâta. :))) Bine, bine, vă las să citiți capitolul propriu-zis. :))))

O mulțime de nori cenușii care anunțau o furtună stăteau lipiţi unii de alții pe cerul sur și împiedicau razele soarelui să încălzească pământul. Vântul rece sufla fără milă printre frunzele încă verzi și firele subțiri de iarbă, în timp ce tunetele începeau să se audă. Vremea aceasta, fără căldură și lumină, se potrivea perfect cu înmormântarea celor doi frați Potter, care avea loc în grădina școlii Hogwarts și era gata să înceapă. Cele două sicrie, unul alb ca marmura, altul negru ca abanosul, erau pregătite, iar Evelyn și Albus fură așezaţi deja înăuntrul lor, fiind amândoi palizi și reci ca gheața. Diferența dintre aspectul lor era, însă, una: în timp ce ochii albaștri ai lui Eve erau acoperite de pleoapele albe, cei verzi ca smaraldul ai lui Al erau larg deschiși și goi, deoarece, înainte de a cădea în somnul de veci, văzuse pe cineva stând deasupra lui și râzând malefic. Acel cineva pe care îl ura din tot sufletul și părea că nu mai dispare de pe fata pământului: Lordul Întunecat, înconjurat de fantomele care chinuiseră elevii în timpul petrecerii.

Din păcate, nu mai avea cum să spună ce văzuse. Nu avea cum să mai avertizeze pe cineva, pentru că era mort, la fel ca Eve, ca Fred Weasley, Sirius Black, Severus Snape, Albus Dumbledore și mulţi alții. Totuși, privirea lui care părea șocată ridicase niște semne de întrebare. Profesorii se întrebau de ce nu murise cu ochii închiși, exact ca sora lui. Ce văzuse și de ce numai el o făcuse.

Întreaga curiozitate a oamenilor dispăru, atunci când sicriele fură ridicate și asezate în gropi. Pământul începu imediat după aceea să fie aruncat peste ele. Zgomotul făcut de acesta se auzea puternic, exact ca picăturile de ploaie care abia începură să cadă. Apoi, o voce feminină apăru și ea printre celelalte sunete și reuși să le acopere pe toate celelalte.

- Albus! spunea fata, glasul ei auzindu-se ca un ecou, de parcă ea ar fi strigat dintr-o peșteră. Albus!

Atunci, din sicriul negru se auziră niște bătăi în lemn, iar din cauza asta, Voldemort se arătă din nou. De această dată nu era însoțit de spirite, ci de credincioșii săi Devoratori ai Morţii. Cu toții se așezară în jurul gropii în care Albus stătea, iar Lordul se aplecă și șopti, de parcă morții ar putea să-l audă:

- Nu te mai trezești, Potter. Acceptă-ţi moartea. Acceptă că nu mai exiști. Ești doar o amintire, doar un alt cadavru îngropat în pământ. Vor rămâne doar oasele din tine. În curând, ochii ăștia larg deschiși care ridică o sumedenie de întrebări nu vor mai fi, exact ca tine. Și în timp ce tu vei putrezi, eu voi conduce, iar tu nu vei putea face nimic ca să mă oprești.

Ultimul cuvânt se auzi și el ca un ecou, iar apoi, sunetul făcut de ropotul ploii dispăru, la fel ca șuieratul vântului, fiind imediat înlocuite de un zumzet enervant, ca cel făcut de albine. Acesta răsuna din ce în ce mai tare și părea că vine de nicăieri, dar, din fericire, se opri atunci când imaginea înmormântării deveni cea a unei încăperi albe, plină de paturi de aceeași culoare și curată ca lacrima, pe care o privea Albus Potter, așa-zisul mort.

- Sfinte Merlin, am ajuns în rai? întrebă el fără vlagă, în timp ce ochii lui se mutau de la un obiect la altul, asta până când aceștia rămaseră îndreptaţi spre persoana care îl strigase și stătea lângă patul lui: Lara Swift. Nu, e doar iadul, cu Satana în el, continuă Al, încă privind-o pe șatenă.

- Tu chiar crezi că tărâmul de unde vin eu arată așa?! făcu Lara, cu o sprânceană ridicată.

- Nu. Sau da? Habar n-am. De fapt, n-am habar de nimic. Nu știu cum naiba am ajuns aici, unde e Eve și dacă a fost sau nu vreo înmormântare. Venind vorba, nici nu știu dacă sunt în viață sau dacă fac parte dintr-o viziune.

BrothersWhere stories live. Discover now