Trișorul

Promisiuni

Aveam inima oprită în gât şi noduri în stomac. Saliva devenise aproape inexistentă la cât de mult înghițisem în sec în ultimele minute.

Cu cât mă apropiam de realitate, cu atât acel sentiment de deja-vu devenea mai acut. Picioarele mi se mişcau în reluare şi aveam tendința de a mă întoarce înapoi.

Am rămas în urma lui Dustin şi a lui Lean. L-am lăsat pe fratele meu să obțină informații cu privire la Mabel, pentru că eu mă simțeam incapabil să fac asta. Mintea mea era un haos total şi nu voiam să risc să răbufnesc aici şi acum.

Am intrat toți trei în lift şi Dustin apăsă tasta 136. Am gemut în sinea mea la gândul că va trebui să urcăm cinci etaje. Am tresărit când liftul a făcut o mișcare bruscă semn că se pusese în mișcare. Mi-am sprijinit capul de perete şi am închis ochii, dorindu-mi să mă teleportez de aici.

Am deschis ochii şi am privit cum ledul verde urcă cu viteza melcului şi cu fiecare urcare simțeam că ultimele clipe de cumpănă se evaporă ușor. Lean renunțase în a mai plânge, privind în gol obsesiv. Dustin era lipit de ea, pregătit în caz că Lean va răbufni. O cunoșteam amândoi şi ştiam că Mabel era slăbiciunea ei.

Brusc, liftul s-a oprit. Uşile s-au deschis cu încetinitorul şi inima îmi pompa mai rău ca acum cinci minute. Mirosul de pastile şi de alcool sanitar mi-a invadat simțurile nazale şi am ieşit din lift cu paşi grei şi mici. I-am urmat pe cei doi pe holul unde alții stăteau în fața ușilor în aşteptarea unor verdicte. Unii plângeau, alții pe altă parte așteptau nerăbdători o veste despre oamenii dragi lor.

Lean s-a oprit în fața unei femei care stătea pe un scaun, ştergându-şi lacrimile de pe față. Nu avea mai mult de patruzeci şi cinci de ani, dar părea o femeie care încă îşi menține tinerețea la suprafață. Părul lung şi castaniu, acea privire ca de căprioară îmi dădeau răspunsul întrebărilor mele.

— Doamna Blanca, Lean o îmbrățișează şi începe iar să plângă. Mi-am dat ușor ochii peste cap, urând femeile care plângeau din orice. Ştiam că acum aveau un motiv bine întemeiat, dar nu voiam încă să dau sentința cu privire la starea Mabelei.

— Lean, şopteşte femeia printre hohote de plâns şi o îmbrățișează strâns.

— Ştiți ceva despre starea ei?

— Nu, nu am primit mai multe informații. Doctorul mi-a spus doar că a pierdut mult sânge şi au dus-o în sala de operații.

Am scâncit de frustare şi mi-am trecut nervos mâinile prin păr.

— Ei cine sunt?

Doamna Blanca ne privea pe mine şi pe fratele meu curioasă, dar aruncându-ne şi câteva săgeți otrăvitoare.

— Eu sunt Dustin, iar el este Harllow, fratele meu.

Blanca aprobă din cap şi își mușcă buza pentru a se abține de la alte comentarii. Între noi se instală o tensiune ciudată în aer, tensiune pe care a simțit-o şi Dustin, după privirea fugitivă pe care mi-a dat-o.

Cele două femei s-au aşezat pe scaun, eu şi Dustin rămânând în picioare. Nu aveam stare şi simțeam că pereții mă vor strânge în orice moment.

— Chiar aşa urâți suntem? Dustin îmi şopteşte şi am surâs la întrebarea lui.

— Nu ăsta e motivul, Dustin, cred că ți-ai dat şi tu seama.

— Familia domnișoarei Mabel ? Doctorul se oprește lângă noi, plimbându-şi ochii la noi. Am sărit de pe locul meu şi m-am alăturat lui.

— Cum e? Îl întreb panicat şi mama lui Mabel îmi aruncă o privire urâtă.

— Sunt mama ei, vorbește şi am pufnit uşor la cuvântul „mamă"

— Domnișoara Mabel, a fost adusă în stare gravă, începe doctorul să vorbească uitându-se la fiecare în parte. A pierdut mult sânge şi a fost nevoie să o supunem la o operație. Are leziuni interne şi externe. Norocul ei a fost că nu a stat pe partea în care tirul a intrat. Acum nu rămâne decât să aşteptăm să se trezească pentru a vedea mai bine starea ei.

Am răsuflat toți cumva uşurați, dar după privirea doctorului ştiam că asta nu e tot.

— Domnule doctor, ar mai fi ceva? Îl întreb îndoielnic şi am simțit privirea arzătoare a Blancăi către mine.

— Nu vreau să vă îngrijorez, dar Mabel a avut câteva lovituri la cap minore, dar sperăm să nu îi fi afectat creierul nicicum. Rămâne de văzut asta când se va trezi. Deocamdată, asta e tot, vă țin la curent cu evoluția stării ei.

— Putem să o vedem?

— Doar cinci minute, are nevoie de odihnă.

— Poți să mergi să o vezi tu primul, am tresărit când mâna Blancăi îmi atinsă umărul. Mi-am unit sprâncenele în semn de confuzie din cauza schimbării bruşte de comportament.

— Nu...

— Du-te, insistă. Nu ştiu ce tip de relație e între doi, dar e acolo ceva care plutește. Nu-mi placi, recunosc, dar văd în ochii tăi o sclipire. Acum, du-te până nu mă răzgândesc.

— Mulțu...

— Nu-mi mulțimii. Te rog doar un lucru, îmi spune şi am aprobat din cap. Nu o face să sufere!

Şocat de ceea ce Blanca tocmai mi-a zis, mă îndrept tăcut spre salonul Mabelei. Deschis sfios uşa şi întru în cea mai mare liniște.

Mabel era schimbată total. Părul lung şi frumos era acum ascuns de bandaje, iar chipul îi era uşor palid şi pansat pe alocuri. Dormea atât de liniştită şi jur că nu aş putea să mă satur de priveliștea asta niciodată. Chiar şi în situația de față, Mabel era frumoasă.

M-am apropiat de patul ei cu aceeași sfială şi am tras un scaun, aşezându-mă pe el. I-am luat mâna într-a mea şi i-am sărutat dosul palmei.

— Iubito...

Vocea îmi era răgușită şi uscată. O priveam continuu, nevenindu-mi să cred unde mă aflu acum şi în ce situație sunt pus.

— Sunt un laş, încep să îi vorbesc în şoaptă. Nu ştiam dacă imi doream să mă audă sau nu, dar voiam să mă descarc în fața ei. Nu am curaj să îți spun aceste cuvinte în față, continui pe aceeași voce.

Am tras aer în piept şi i-am mai sărutat o dată mâna fragilă.

— Nu credeam că voi ajunge în situația asta în care mă simt nevoit să îți spun asta. Nu credeam că un nenorocit de accident mă va face să îmi schimb radical planurile şi să dau la o parte toate deciziile de până acum. Toată răsturnarea asta de situație m-a făcut să realizez cât de importantă eşti pentru mine. Câtă nevoie am de tine şi cât de mult aş vrea să mă înveți să iubesc iar. Mi-am dat seama că până acum nu am făcut decât să merg din greșeli în greșeli şi că atunci când trebuia să îți ofer atenție, ți-am oferit respingere. Când trebuia să îți ofer zâmbete, ți-am oferit lacrimi.

Am strâns puternic din ochi şi mi-am sprijinit fruntea de mâna ei.

— Te rog, trezește-te, vocea îmi devenise sacadată. Te rog să revii la mine. Promit că mă voi schimba şi dacă va trebui să îmi dau viața pentru ca tu să trăiești, o voi face. La naiba, Mabel, am nevoie de tine!

Plângeam iar. Trecuse mult timp în care lacrimile nu mi-au mai invadat obrajii atât de puternic. Durerea din piept şi inima care plângea şi ea au revenit iar la viață după atâta timp. Nu mai simțisem demult astea şi erau ca o eliberare pentru mine.

— Te rog, Mabel, trezeşte-te. Prefer să te ştiu departe de mine decât moartă. Redă-mi aerul de care am nevoie.

Am simțit nevoia să postez acest capitol chiar dacă ieri am mai postat unul.

Sunt curioasă ce credeți despre el şi despre cuvintele lui Harllow.

Un început de săptămână plăcut vă doresc 😊

Vă îmbrățișez 💙😘