Adoptata de One Direction

3

Perspectiva lui Niall

— Trezirea, aripioare! E timpul pentru micul dejun.
— Ok, ok...

Coboram amândoi. Bine, eu cobor, ea se târăște. O văd destul de abătută...

Perspectiva Oliviei

Mă așez în fața bolului gigantic de cereale. Toți se uitau la mine cu zâmbetele lor tâmpite. Mă jucam cu cerealele până când văd o mână fluturând în fața mea.

— Ce-ai, Harry?
— De mușețel sau mentă?
— Ce să zic? Ce te-a apucat?
— Ai auzit ce-am spus?
— Da... (Ba nu.)
— Deci ești de acord?

Am ezitat un pic, dar până la urmă am spus „Da..."

— Yay! Băieți, ea este Olivia, logodnica mea!

Scuip cerealele din gură peste Harry. Se vedea pe fețele băieților că se abțineau să nu râdă din toate puterile.

— Nu sunt soția ta!
— Știu, suntem logodiți... Dar în curând, iubito... În curând.

Îmi întinde un inel dintr-un plastic cu care fusese prins ambalajul de la pâine...

— Nu. Eu nu sunt logodnica, soția sau iubita ta!
— Ba da! Tocmai ai acceptat. (Se uită la mine cu o față de cățel plouat.)
— Ba nu!
— Ba da!
— Bine, sunt soția ta!
— Yay!
— Nu m-ai lăsat să termin. Pentru că sunt soția ta, pot să divorțez. Deci bye-bye, baby.
— Poftim?!
— Vreau divorț!
— Dacă asta e ceea ce vrei...

Băieții au început să râdă în hohote, iar eu nu puteam decât să mă uit la Harry, care se abținea din tot sufletul să nu râdă și el.

— Olivia... că tot e vacanța de vară... Vrei să mergem undeva? (Lou)
— Da... Aș vrea.
— Unde?
— La orfelinat.
— Nu iar cu asta... Olivia...
— Vreau doar să văd pe cineva. Atât.
— Bine... Du-te și îmbracă-te.

Perspectiva lui Louis

Olivia intră repede în orfelinat să își caute prietena.

— Louis, tu ești?
— Da, bună ziua, doamnă Dolferc.
— Ce căutați aici? Ați adus-o și voi înapoi?
— Nu... Olivia a venit la o prietenă...
— Caty a murit. Mai bine ați pleca până nu află. A fost singura persoană care a oprit-o să-și facă rău.

Olivia era în capul scărilor, cu ochii înlăcrimați.

— Olivia...
— Caty! Cum? Cum a murit?
— Au adoptat-o niște oameni... Și au omorât-o în bătaie aseară.
— De ce faci asta la toată lumea? De ce îi obligi pe toți să stea cu niște animale? Din cauza ta era să mor de două ori! Tu ești cea care ar fi trebuit să moară în bătaie, nu Caty! Monstrule!

A izbucnit în plâns. Eu și băieții am dus-o la mașină. Săracuta... Nu mai înțelegeam nimic. Care e trecutul Oliviei?

A adormit, așa că Niall a dus-o în camera ei și a revenit.

— Ce ne facem?
— În sfârșit începea să vorbească, și acum asta...
— Nu înțeleg... Despre ce vorbea Olivia? (Harry)
— Tare aș vrea să știu, dar nu e momentul bun. Niall, ai grijă de ea. Toți trebuie să avem grijă de ea. Femeia aia, că „doamnă" nu pot să-i spun, a zis că își făcea rău.
— Băi, eu zic să mergem la ea! Dacă s-a trezit?
— Ai dreptate...

Ajungem la ușă și încerc să intru, dar era încuiată!

— Olivia, deschide! Ești bine? Răspunde!
— Lăsați-mă dracului în pace!
— Olivia! Te rog, deschide... nu vreau să te pierd. Nimeni dintre noi nu vrea asta... Te rog, deschide!

Ușa se deschide, iar pe ea iese Olivia.

— Vă iubesc. Pe toți.
— Olivia, nu ai idee cât de fericiți suntem că ești bine...
— I-am promis că nu o să mai fac asta. Caty era familia mea...
— Acum noi suntem familia ta. Uite, eu sunt tata. (Lou)
— Eu sunt mama. (Harry)
— Iar noi doi suntem frații tăi. (Niall și Liam)
— Aș vrea să zic ceva, dar cred că aș strica momentul...
— Zi!
— Mereu am vrut o familie, dar nu-mi imaginam că o să fie una de gay.

Perspectiva Oliviei

Toți se uitau la mine și au început să râdă.

— Știți... Cred că îmi ajunge să fiți doar frații mei.
— De acord.
— Acum că am lămurit ce fel de familie suntem, eu zic să vorbim despre noi ca să ne cunoaștem mai bine...

După o oră:

— Bun, Olivia... Ai aflat toate secretele noastre și tot despre noi. Acum e rândul tău. (Harry)

— Păi, mă cheamă Olivia Tomlinson... Ana... Olivia Anastasia Tomlinson.
— Te mai cheamă Anastasia? (Liam)
— Da, așa mă chema... (Mă întrerupe Louis.)
— De ce nu ne-ai spus?
— Părinții mei îmi spuneau așa... După ce am ajuns la orfelinat, nu am mai vrut ca nimeni să-mi spună așa...
— Înțelegem... Poți continua, dacă vrei.
— Am 15 ani. Am fost dată la orfelinat de mama mea.
— Când este ziua ta? (Liam)
— A fost ieri... În ziua când m-ați adoptat.
— De ce nu ne-ai spus?! (Toți)
— Pentru că niciodată nu mi-am sărbătorit-o și nici nu vreau să o fac...
— Dar de ce? (Lou)
— Tatăl meu a murit când venea spre spital. Aflase că mama urma să mă nască. Când era în fața spitalului, cineva nu i-a acordat prioritate și a murit într-un accident foarte grav.
— Olivia... Ne pare rău. Nu am știut... (Harry)
— Poți să ne povestești tot trecutul? Vrem să te ajutăm. (Lou)
— O să încerc...
— Mulțumim de încredere.

— După accident, mama mea a încercat să-i țină locul tatălui meu. I-a fost greu. Se asigura că aveam mereu tot ce îmi trebuia. O iubeam atât de mult... Când aveam 5 ani, m-a dus la orfelinat. Tot ce îmi aduc aminte a fost că mi-a spus: „E mai bine așa... Te iubesc mult!"
Am crezut că m-a abandonat, dar de fapt era pe cale să moară. Nu voia să o văd cum se chinuie. Și a făcut ce era mai bine pentru mine.
— Ne pare rău...
— Când aveam 7 ani...

Hei, minionilor! Gata și capitolul acesta. Cred că o să mai revin cu unul azi. Mă simt foarte inspirată!
Nu uitați să votați dacă v-a plăcut și să comentați! Bye, minionilor!