Mai stai

III. Pe ea și pe mine

Martie 2016

Mi-aș fi dorit ca și convorbirea mea cu medicii să se desfășoare precum în filme: ei să îmi spună oribilul diagnostic, iar eu să neg fiecare cuvânt a lor. Însă, în loc de asta, ei nu știau ce să spună măcar, iar acest lucru a durut mult mai tare.

Cazul lui Emily Downson a fost precum o palmă peste față pentru medicina în sine. Nicio carte și niciun studiu nu ofereau informații utile pentru simptomele pe care le manifesta boala acesteia, dacă am putea să o numim așa.

Ea a început să uite, pur și simplu. Cum plămânii eliberează dioxid de carbon, mintea sa elibera fiecare amintire în parte. Nu știu ce era mai dureros, faptul că urma să își piardă de tot memoria sau modul armonios în care o făcea.

Nu suferea nicio durere, rezultatele analizelor nu ofereau suficiente răspunsuri, iar acest lucru îi înspăimânta mai mult pe doctori. Nu găseau problema; nu găseau drăcia de monstru care îi devora încet sufletul.

Aceștia i-au prescris o mulțime de medicamente, de la simple pastile până la antidepresive, însă niciunul nu ajuta cu absolut nimic. Starea ei nu devenea mai bună, nici mai rea, rămânea la fel.

În fiecare zi, nu își mai amintea câte un detaliu legat de viața ei, de la ceva petrecut în copilărie până la ce a mâncat cu o oră înainte. Am început să îmi spun că sigur e temporar, că sigur își va reveni, dar nu trebuie să fiu doctor, ci prost pentru a nu îmi da seama cât de mult încerc să mă mint pe sine.

— Nu este Alzheimer?

— Așa am crezut și noi, dar nu se potrivesc simptomele între ele, mi-a răspuns cu un ton calm doctorul care se presupune că se ocupa de sănătatea ei. Era prea calm, iar asta nu a făcut decât să mă enerveze și mai tare.

— Alte opțiuni nu aveți? Nu ați aflat încă nimic?

— Încă încercăm să aflăm ceva, crede-mă.

— Încercați, am pufnit eu ironic. Au trecut mai bine de două luni și mereu îmi oferiți același răspuns!

— Ne pare...

— Scutește-mă de scuzele tale, l-am întrerupt eu imediat. Pe holul ăsta miroase tot mai mult a disperare și speranță din partea celor care stau și așteaptă pe scaune, dar văd ca asta nu e suficient pentru voi.

Mânia începea să mă cuprindă tot mai mult, așa că am ieșit din institut pentru a lua o gură de aer.

Emily se pierdea tot mai mult pe sine și îmi este groază de momentul în care mă va pierde și pe mine.