Şi când ura devine iubire... (Cartea #1 din seria Sentimente)

~ Douăzeci ~

Capitolul 20

Bruneta loveşte cu putere, când cu stânga, când cu dreapta. În liniştea din sală răsună cu ecou fiecare lovitură. Pentru o seară de vineri, locul este foarte pustiu, bruneta fiind singura care-şi asudă corpul ca la un maraton.

La naiba! La dracu’ cu toţi şi toate! La naiba! loveşte şi mai tare, frustrată. Face o piruetă pe-un picior, cu celălalt lovind capul marionetei cu care se luptă acum fata. De ce? Îmi era foarte bine înainte. De ce m-a mâncat pe mine? se întreabă furioasă, dând un croşeu de dreapta păpuşii.

Continuă să arunce lovituri ca fulgerul, sudoarea apărându-i pe frunte şi curgând încet pe tâmple şi obraji. Maieul în care este îmbrăcată poate fi stors la cât este de ud, însă ea nu se opreşte. Are prea multe energii negative şi simte nevoia să se descarce.

Se opreşte pentru o clipă, îşi şterge fruntea cu manşetele de la încheieturi şi apoi se duce spre geanta cu care a venit. Îşi scoate de acolo perechea de mănuşi primită cadou de la Clay după vreo trei luni de exerciţii de autoapărare, spunând că, atunci când are prea multă stamină şi nu ştie cum s-o elibereze, poate veni aici şi să boxeze cu sacul cât o duc mâinile şi picioarele.

Îşi pune mănuşile, şi le potriveşte, îşi mai şterge transpiraţia cu prosopul de pe băncuţă, după care se duce la sacul care o aşteaptă de ceva vreme. Acesta îi făcea cu ochiul de când a intrat în salon, doar că a vrut mai întâi să se încălzească cu manechinul.

Făcând un scurt dans de picioare, pentru a îşi pregăti şi găsi pasul potrivit, începe să lanseze pumni şi forţă spre bucata de burete îndesat. Sunete ies din gura ei la fiecare lovitură, furia fetei fiind pictată în fiecare mişcare.

Mai bine de un sfert de oră, Kristeen o ţine la foc automat.

“De mult nu te-am mai văzut pe aici,” grăieşte o voce pe care nu a mai auzit-o de ceva timp. Se opreşte din boxat şi se îndreaptă spre băncuţa unde îşi are geanta. Scoate o mănuşă, apoi caută o sticlă de apă vitaminizată prin buzunarele genţii şi, după ce o deschide, înghite lacom câteva guri.

“Bună şi ţie, Steph,” mai dă o gură de apă pe gât, după care îşi şterge transpiraţia şi se îndreaptă iarăşi spre sac. “Aveam nevoie de ceva exerciţii.”

Bărbatul aflat în pragul vârstei de treizeci, cu părul negru, ochi de-o seamă, puţină barbă pe faţă şi de o statură medie, priveşte fata fără să schiţeze vreo expresie. Însă, chiar şi aşa, faţa lui angulară, nasul ascuţit şi mare, buzele subţiri şi obrajii traşi, cât şi muşchii solizi de pe trup, îi dau un aspect aspru, dur. Deşi, sub aparenţe există un bărbat de familie, ce are doi copii de grădiniţă şi o soţie casnică.

“Te frământă ceva?” se sprijină bărbatul de perete, privind-o cum îşi arde tot combustibilul furiei sale. Şi ştie prea bine că ceea ce arde ea acum e furie, pentru că şi el a trecut prin astfel de faze.

“E vizibil, hm?” îi aruncă o privire scurtă, destul încât să-i prinda timidul surâs de pe buze.

“Cam da. Care-i treaba? Vrei să vorbeşti?”

“Ştii bine că nu,” dă un alt pumn în sac, după care lansează un picior.

“Încearcă mai sus,” se depărtează de perete şi vine mai aproape de ea. Kristeen îl ascultă şi dă cu piciorul mai sus. “Stai aşa,” o sfătuieşte, iar fata rămână într-un picior, aşteptând instrucţiunile bărbatului. “Uite,” îi pune mâna pe genunchi, “ăsta trebuie să fie drept. Întinde-l.” Fata ascultă, întinzând piciorul. “Nu-l încorda prea tare, că e posibil să îţi răneşti vreun muşchi, însă nici prea moale, pentru că va ricoşa ca o minge aruncată într-un perete. Încearcă din nou.”