Poveste fără început

4. ,,Capcana vieții"

          De ce te-ai întors? Ah, ai realizat că ai greşit? Hmm, azi s-a întâmplat să fiu ceva mai tolerantă, aşa că te voi ierta. Asta nu înseamnă că, dacă o mai faci o dată, te voi ierta. În niciun caz!

          Nu am chef să continui povestea pe care ți-o spuneam, poate altădată. Dacă aş relua totul, o să mă enervez şi vei dispărea din nou. Ori tu... ori eu, desigur.

          — După ce ea nu a mai fost, m-am întrebat mereu dacă cineva mă iubeşte.

          — Eu o fac, Shay.

          Da... de fiecare dată când încerc să uit de anumite probleme, în minte îmi reapar aceste vorbe. E chiar dureros. Pentru că în încercarea mea de a uita, readuc la viață alte amintiri, care mă fac să uit de problema inițială, dar îmi creează altele.

          Până şi acel psiholog care m-a informat că sufăr de anxietate, îmi explicase despre cum ar trebui să mă împac cu trecutul şi să nu-l uit. Trecutul e o parte din noi, care într-un fel ne clădeşte personalitatea şi perspectiva asupra vieții. Un trecut dureros, automat o gândire sobră şi extrem de interpretativă atunci când vine vorba de probleme, glume cu o tentă jignitoare sau simple priviri. Pare incredibil cum un om ,,bolnav", ca mine, vede lucrurile. Nu am depistat oameni care să acționeze fară motiv, dar mi-am analizat reacțiile corpului.

          Nu îmi era frică de anumiți oameni, dar, trăind un şoc sau un episod neplăcut din cauza lor, cu greu reuşeam să-mi maschez frica. Inima m-a îndemnat să trec peste şi să prind curaj, dar asta în timp ce creierul meu deja lucra şi dirija problema. Starea sufocantă şi graba m-au dat mai mereu de gol, fiind uşor remarcabile. Iar ca să pot trece peste ele şi să pot înfrunta ceva — în fapt, pe cineva — , aveam nevoie de o persoană. De preferat mai fricoasă decât mine, pentru că doar atunci mă simțeam mai presus... dar şi acea dorința de a-l apăra pe cel mai slab.

          Complicate sentimente. Îmi era frică de o anumită persoană, dar eram capabilă să înfrunt acea persoană pentru altcineva şi nu pentru mine. Duceam lipsa suportului moral, a acelor încurajări menite să-mi sporească încrederea şi curajul. Odată ce eu făceam lucruri pentru autodistrugere, normal că eram lipsită de speranță.

          Am fost aşa o fraieră sperând... pardon, crezând, că aş putea fi salvată din groapa în care mă aruncasem singură.

           Dar, din nou, vina problemei mele sunt eu. Mă contrziceam destul de mult, iar asta din cauză că voiam pe cineva, dar îl îndepărtam. Persoana şi prezența sa, nu erau destul. Acțiunile, acel fel în care eşti gata să faci orice pentru a salva pe cineva. Acesta ar fi fost antitodul meu, sau cel puțin eu nu vedeam altul. Şedințele la psiholog, nu mă ajutau. Ba chiar îmi creeau o impresie mai rea despre mine, cu atât mai mult cu cât părinții îmi impuseseră să merg la ele. Într-un fel mă amuzau, mai ales că ştiam mai multe lucruri despre psihologie decât ştia bătrâna aia. Episoadele în care meritam un premiu pentru rolul jucat la perfecție, făceau totul mai interesant.

           Bine, asta până la acel domn psiholog foarte serios.

           Şi până la el. Nu regret că mă aflu aici, acum. Antitodul meu fusese găsit, într-adevăr, în ultimele secunde, dar era prea târziu pentru a-şi mai face efectul. L-am făcut să sufere atât de mult şi-mi pare rău. Îmi pare rău pentru că-şi pusese atât de multă încredere în mine şi în sentimentele mele. Îmi pare rău pentru toate iluziile deşarte pe care le avea cu privire la viitor. Dar cel mai rău îmi pare este că am pedespit un suflet bun ca al său. Merita şi merită pe cineva mult mai bun decât mine, mai ,,stabil". I-am spus asta de nenumărate ori, însă el o ținea pe a lui.

          Făcea exact ce-mi dorisem ca alții să facă pentru a mă scoate din universul negru în care trăiam. Nu pleca niciodată, chiar dacă îi ceream asta.

          Off... îl urăsc! Exact, îl urăsc! Mi-a dat toate planurile peste cap, ba chiar la un moment dat m-a făcut să mă mai gândesc o dată. Îl urăsc pentru că s-a condamnat să mă iubească, cu toate că îi repetasem cât de incapabilă sunt când venea vorba de sentimente. Vorbim şi acum, doar că mult mai distant şi trist.

          Nu am văzut nimic din ce simțea el ca pe o vindecare, nu în acele momente când mă aflam într-un stadiu urât al ,,nebuniei" mele. Văzusem tot ce se petrecea ca pe o capcană a vieții, care ştia că-mi doresc să dispar, dar care mai avea ,,treburi" nerezolvate cu mine. Aşa că îmi trimitea soare şi căldură, după ani de îngheț.

           Dar pentru mine nu mai avea rost, pentru că era să am parte de un început... dar am rămas o simplă poveste fără început.