Poveste fără început

5. O actriță bună

          Ştii de ce aş avea nevoie acum? O țigară... da, una din chestiile ălea care nu fac bine. Cât eram prin ,,împrejurări", am încercat o singură dată să fumez, dar nu mi-a plăcut. Nu s-a ridicat la aşteptările mele. Alții descriu chestia asta mult mai frumos. De ce am nevoie acum? Pentru că doar aşa am impresia că îți voi face imaginea unei nebune sau a unei depresive, anxioase, aşa cum mă consideri. Chiar, tu ce crezi despre mine? Având în vedere că putem discuta, înseamnă că mi-ai intrat în univers, ceea ce te face şi pe tine sărit, nu?

          — Shay, ce simți?

          — Singurătate. Mă sufoc în ea, dar am o problemă şi mai mare decât asta.

          — Care e aia?

          — Nu pot trăi fără ea.

          Atunci... începusem să plâng. Ziua în care aflasem de anxietate. Mi-am dorit atât de mult să aflu ce se întâmpla cu mine, aşa că m-am înfruntat. Trecuse foarte mult timp de când nu mă eliberasem în fața cuiva. Mai exact din ziua în care bunica mea murise.

          Deveneam uşor vulnerabilă când plângeam. Uneori ajungeam să spun tot ce mă apasă, iar totul se termina cu aceleaşi cuvinte.

          Strâng din dinți, lipindu-mi palmele de perete.

          — Nu-i nimic greşit în a plânge. Sunt sora ta, te poți baza pe mine.

          — Da, a plânge nu-i greşit, o aprob în timp ce şirioaie de lacrimi mi se scurg pe obraji.

          — Shay, ce se petrece cu tine?

          Vreau să dispar, îmi spun în minte, înăbuşind un suspin.

          Eram foarte bună când venea vorba de schimbarea stărilor, asta nu mă făcea falsă, ci o simplă persoană care se pedepsea. Deveneam acea fată normală când lumea era suspectă. Deveneam fata glumeață, când vedeam adevăratele jigniri ca pe nişte glumițe între ,,prieteni". Dar când rămâneam singură, între patru pereți, deveneam eu... cea lipsită de orice mască.

          Plângeam şi nu eram nevoită să-mi țin lacrimile în frâu.

          Nimeni nu venea în ajutorul meu, nu acceptam asta, ce-i drept. De ce? Pentru că nu aveam încredere în nimeni. Chiar nu-mi puteam imagina — şi nici acum nu pot — cum e posibil să-ți prezinți întreaga viață. Să-i spui acelei persoane tot ce se întâmplă în sufletul tău. Motivele pentru care zâmbeşti şi cele care te distrug. O singură persoană, care să-ți țină toate secretele, e ceva mai mult decât imposibil. Asta pentru că acea persoană dispare la un moment dat. Fie că vorbim de dispariția din cauza neînțelegerilor, fie că vorbim despre moarte. Dacă nu dispare acea persoană, tu sigur o vei face. La un moment dat, tot se va afla cine erai cu adevărat. De la cine? De la acea persoană.

          Dacă moartea o lua de lângă tine, deveneai distrus, pentru că fix ,,seiful" tău de secrete şi sfătuitorul, dispar. Asta duce în continuare la o moarte sufletească cruntă. Deci finalul problemelor e acelaşi... suferință. Ori provocată, ori simțită.

          De fapt şi de drept, toți suntem nişte actori. Cine mai ştie ce e aia sinceritate? Bine, asta desigur când la mijloc nu înseamnă să spui: ,,sunt sincer prin tot ce ți-am spus", după ce răneşti o persoană. Aceste stări sunt cu dus şi întors, iar mie nu-mi vine să cred că am ajuns să mă filozofez în fața unui străin.

          Îți dau un sfat, ai început să-mi pari drag: să nu ai încredere deplină... niciodată să nu-ți povesteşti viața de la A la Z. Cel puțin, nu le povesti altcuiva, ci rupe din tot programul tău zece minute şi începe să-ți povesteşti problemele. Poate se vor lega unele de altele sau te vei simți ceva mai eliberat. Dacă tu nu ți-ai acceptat trecutul, e cu atât mai rău. Cel mai bine aşteaptă momentul în care simți că ai atins fericirea, iar apoi povseteşte-l ca pe nişte lecții de viață.

          Nici eu nu mi-am spus întreaga poveste... am omis începuturile. Şi nici nu te gândi că am să-ți povestesc întreaga mea viață. O să-ți spun anumite ,,lecții", pentru că de partea cealaltă, practic te simți obligat să-ți accepți întreg trecutul.

          Încetează să te gândeşti la ce a fost! Nu-ți mai pune întrebarea aia prostească: de ce momentele frumoase se scurg aşa repede, iar cele urâte parcă nu se mai termină? Îți dau eu răspuns — iar mă filozofez —, momentele frumoase sunt comune şi uneori aşteptabile, rămânem surprinşi din cauza formei în care ele apar. Pe când momentele urâte au şi ele parte de mult mai multe sentimente. Pentru că odată ce îl consideri moment urât, înseamnă că au existat sentimente.

          Să-ți dau un exemplu şi încheiem mica noastră convorbire, pentru că încep să semăn cu o profesoară şi am deraiat de la subiectul principal.

          Când vecinei mele de la etajul doi i-a murit pisica în fața blocului, eu nu am avut parte de o zi aşa rea. Îmi părea rău pentru acel animal — ce-i drept, mă zgâriase de multe ori — , dar nu țineam la el. Mi se părea inuman cele întâmplate; să omori un animal care nu-ți aparține şi nu ți-a făcut nimic. Dar, reluând, eu nu am dus-o rău. Câteva secunde de tristețe, pe când vecina mea, o iubitoare de animale, a considerat ziua aia ca cea mai urâtă zi din viața ei. Asta pentru că-şi iubea foarte mult pisica, iar dispariția ei o afectase.

          Exact aşa se întâmplă cu noi. Unde nu sunt sentimente, intervine nepăsarea şi superficialitatea. Acolo unde sunt, ei bine, se apropie o furtună urâtă şi multe răni.