Strigând după ajutor

Nouă

     - Unde ai fost până acum? se auzi glasul Elvirei, iar Ferras tresări speriat şi îşi îndreptă atenţia acolo unde ştia că se află mama lui.

     Aceasta aprinse lumina, strângându-şi mai bine halatul pe ea şi privindu-şi fiul cu multă nerăbdare. Bineînţeles că Ferras se speriase, fiindcă seara venise de mult timp, iar la acea oră mama lui ar fi trebuit să doarmă.

     - Am fost la lucru, îi răspunse el scurt.

     Elvira ridică o sprânceană, lăsându-se uşor pe un scaun din bucătărie.

     - Toată ziua?

      Băiatul oftă obosit, fiindcă răbdarea începuse să-i cam dispară. Trebuia să răspundă la toate întrebările, iar în acel moment, oricât de fericit ar fi fost, nu îşi dorea să dea explicaţii.

     - Am stat cu Audrey de dimineaţă.

     Femeia îl privi atent, încercând să-l citească. Îşi cunoştea bine fiul, şi rareori se întâmpla să se înşele în privinţa lui. Îl putea descifra cu uşurinţă, doar dacă era suficient de concentrată asupra reacţiilor şi privirilor sale. Aşa că, după câteva momente de tăcere, femeia îl întrebă:

     - Cine e fata asta, dragule? întrebă serioasă, cu atât de multă îngrijorare încât Ferras se sperie.

     Îi povestise de multe ori despre ea, nu era ca şi cum nu ar fi ştiut-o. Dar întrebarea mamei lui avea cu siguranţă un alt sens. Iar tonul morbid pe care îl folosise îi confirma acest gând. Întrebarea ducea în cu totul altă direcţie. Iar el avea să-i răspundă sincer şi neafectat, la fel ca întotdeauna. La cei douăzeci de ani ai săi, nu mai avea vreun rost să se ascundă. Nu mai era un puşti de cincisprezece sau şaisprezece ani care face boacăne. Se maturizase mult de atunci.

     - E fata de care m-am îndrăgostit, îi răspunde calm, simţind cum inima începe să-i bubuie frenetic şi să valseze în interiorul său.

     Elvira nu schiţă nicio urmă de mirare. Cumva, aştepta un asemenea răspuns. Voia doar să fie absolut convinsă. Unicul lucru ce o îngrijora consta în faptul că ştia la fel de bine şi ce fel de persoană era această Audrey. Sau mai bine spus, cunoştea situaţia ei gravă. În acele secunde ce treceau nestingherit pe lângă ei, Elvira încerca să spună ceva care să nu-l afecteze prea tare pe Ferras, dar care să transmită exact mesajul pe care îl avea în minte.

     - Şi ştii tot ce implică acest lucru? se trezi întrebând.

     Ferras îi zâmbi încurajator, încercând să-şi liniştească mama. De ce toţi cei din jur vedeau toată treaba asta ca pe o problemă atât de gravă? Da, într-adevăr, Audrey suferea de o boală psihică, avea manifestări necontrolate şi se dovedea a fi instabilă emoţional. Dar toate astea deveneau pentru el doar un amestec de motive pe care ceilalţi le foloseau împotriva lui. Nu însemnau nimic în ceea ce privea modul în care o vedea el pe Audrey. El nu o vedea aşa. Ştia că totul era bun de aruncat la gunoi, un zid ce trebuia distrus şi nu reconstruit. Nu contau pentru Ferras.

     - Sigur că ştiu. Încep să o cunosc şi să doresc să o cunosc tot mai mult pe Audrey, rosti cu ochii şi vocea cuprinse de un amalgam de emoţii nefireşti, care-l făceau să suspine în interior.

     Femeia încerca să înţeleagă ce se petrece în capul lui, să-i înţeleagă sentimentele, dar, ca niciodată, nu reuşea. Ferras nu fusese niciodată cu adevărat îndrăgostit sau, cel puţin, nu-i spusese ei. Niciodată nu fusese mai sincer ca acum, aşa că ea nu mai ştia cum să reacţioneze.

     - Te-ai gândit şi la consecinţe? continuă ea cu vocea tot mai slabă.

     - Da, şi ştiu despre ce vrei să vorbeşti, dar sunt convins că o pot ajuta. Dacă ai fi văzut-o zilele astea. S-a comportat cât mai firesc cu putinţă cât a stat cu mine.