Strigând după ajutor

Unsprezece

- Ați cam întârziat.

Vocea plină de reproș a lui Josh îl făcu pe Ferras să se încrunte. Nu putea să înțeleagă cum de o luase prietenul său razna atât de mult. Nu-i făcuse rău lui Audrey. Oricine ar fi putut sesiza că ea era mult mai fericită acum. Știa, bineînțeles, că bucuria fetei s-ar fi putut sfârși curând, așa cum înțelese de la Curt. Dar pentru numele lui Dumnezeu, nu-i făcuse niciun rău.

- Am stat de vorbă cu Curt, răspunse el sec.

Ar fi vrut s-i mai spună câteva vorbe usturătoare, dar știa că nu merita efortul și că nu avea rost să pornească vreo ceartă cu Josh. În plus, se simțea obosit după acea zi plină. Mereu iși consuma energia în preajma lui Audrey. Doar privind-o, începea să transpire.

- Interesant, am să-l sun mâine să stau și eu puțin de vorbă cu el.

- N-ai decât, ridică Ferras indiferent din umeri.

Audrey plecase în camera ei în urmă cu cinci minute, așa că Ferras nu mai dorea decât să-și ia rămas bun de la ea și să meargă acasă să doarmă. Îi ceru voie lui Josh și, după câteva rugăminți, reuși să-i obțină aprobarea. Bătu discret la ușa fetei, iar după ce auzi un "intră" scurt, apăsă pe clanță. Audrey stătea așezată pe pat, analizându-și unghiile cu atenție.

- Eu plec acasă, ne vedem mâine, bine?

Ochii ei sclipiră mulțumiți, iar zâmbetul pe care-l afișă îi transmise băiatului atâta emoție, încât se apropie mai mult de ea, mângâindu-i un obraz.

- Ne vedem mâine.

Și-o sărută pentru ultima dată în acea zi. Scurt și rapid, dar cu aceeași intensitate care le transmitea amândurora furnicături prin tot corpul.

Apoi plecă. Ferras se îndrepta spre casă, cu mâinile în buzunar. Părul îi era zburlit, ochii încercănați, iar picioarele îl dureau îngrozitor. Chiar trebuia să-și cumpere o mașină, altfel ar fi înnebunit de la atâta mers pe jos. Dar cu toate astea, se simțea mai fericit ca niciodată. Toată fericirea lui se concentra acum în jurul copilei de optsprezece ani, care îl fermecase de la bun început. Cum să nu fie fericit?

Căscă prelung odată și lovi cu piciorul o piatră ce-i stătea în cale. Se făcuse al naibii de frig, iar pielea i se zbârlise. Deși era vară, în Halifax arareori te puteai bucura de puțină căldură. Se grăbi spre casă, făcând pașii mai mari. Răsuflă ușurat atunci când păși în obișnuitul hol al locuinței. Se simți deodată mai bine, lăsându-și hanoracul pe un cuier.

- Hei, își salută el părinții. Văd că vă distrați.

Elvira și Tyler se amuzau copios pe seama unor indivizi de la o emisiune TV. Era bine. Ferras se bucura că atmosfera din casă era destinsă, iar părinții lui stăteau împreună și priveau la televizorul micuț din bucătărie.

- Da, oamenii ăstia-s mortali, îi răspunse Elvira, râzând în continuare.

Băiatul nu știa dacă o mai auzise vreodată folosind cuvântul "mortal", dar probabil că nu avea de ce să-și facă griji.

- Da, păi, eu mă pun la somn.

Le făcu din mână și se îndreptă grăbit spre paradisul care-l aștepta în dormitor. Când se trânti pe pat, răsuflă zgomotos, bucurându-se de comfort. Desigur că fericirea și comfortul ar fi fost mult mai mari dacă Audrey s-ar fi aflat lângă el. Cu acest gând, adormi.

Vremea de afară îi dădea o stare de melancolie, iar asta era grav, având în vedere că era nevoit să lucreze. Se presupunea că trebuia să fie chelnerul drăguț care zâmbește către toți și împarte meniuri cu o energie debordantă. Pe naiba, tot ce voia era să stea undeva locului și să nu facă nimic. Nici măcar Oscar nu se afla acolo.