Strigând după ajutor

Treisprezece

     Audrey nu mai vedea nimic. Ochii îi fură parcă deodată învăluiţi de o ceaţă, iar în cap începeau să i se amestece o sumedenie de cuvinte, de imagini imprecise şi de idei nebuneşti. Nu mai ştia ce se întâmplă, nu mai putea palpa realitatea. Era nervoasă, furioasă, de necontrolat, dezamăgită, terifiată, îngrozită şi confuză în acelaşi timp. Ce făcuse? Cum făcuse? De ce o făcuse? Şi-ar fi dorit ca mâinile să nu-i mai tremure atât de tare, iar inima să nu-i mai bubuie precum un ceas grăbit.

       Începu să strige. Să strige şi să se învârtă haotic, mişcându-şi braţele în fel şi chip, atingând şi lovind orice îi stătea în cale. Ar fi vrut să-şi piardă vocea pentru a înceta să se manifeste aşa. Dar nu reuşea decât să şi-o amplifice, făcându-l pe Josh să-şi pună mâinile peste urechi. Se agita atât de mult, încât avea senzaţia că ceva în interiorul ei avea să se dărâme. Şi avea să dărâme la rândul ei tot ce o înconjura. Fiindcă la urma urmei asta făcuse dintotdeauna. Şi asta continua să facă: să distrugă. Să schimbe părerea oamenilor în legătură cu ea, să-i facă să o urască, să dezamăgească şi să ucidă lent orice fărâmă de speranţă a celorlalţi. Iar acum, mai mult ca niciodată, se ura pentru că, oricât de întunecată îi era mintea, devenea din ce în ce mai conştientă de greşeala imensă pe care o comisese. Ah, la naiba cu ea! La naiba cu toate! Trebuia să scape la un moment dat de viaţa asta şi de toată durerea ce o chinuia mereu.

       Ce îi făcuse lui Ferras? Cum de putuse să scoată aşa ceva pe gură? Aceleaşi cuvinte rostite de Josh i se învârteau încontinuu prin cap, fără să poată găsi vreo portiţă de scăpare: "Te-ai culcat cu Ferras?", "Te-ai culcat cu Ferras?", "Te-ai culcat cu...?". Oh, da, asta făcuse! Şi asta scoase pe gură. Şi asta tocmai aflase nenorocitul ei de frate.

       Continua să ţipe cât o ţineau puterile, iar Josh continua să îi ordone să se oprească. Dar nu voia să o facă. Nu voia să-l mai asculte fiindcă începea să-l urască pentru tot ce îi făcuse, pentru că o chinuise, pentru că o împiedicase să viseze şi pentru că îi interzisese să fie ea cu adevărat şi avea să-l urască, să-l urască, să-l urască...Ah, nu avea niciun strop de putere să se oprească. Nicio motivaţie şi dorinţă.

     Îşi agăţă mâinile de două tablouri aşezate pe perete în urmă cu doar câteva săptămâni, le zgârie cu unghiile şi le trânti mai apoi pe podea, cauzând un zgomot asurzitor.

      - Audrey! Audrey, ce Dumnezeu, opreşte-te!

      Dar Audrey făcu şi mai rău. Îşi simţea pulsul bătând în fiecare colţ al organismului, bubuindu-i capul şi dereglându-i toate simţurile.

      - Niciodată, niciodată, niciodată! strigă, dând frâu liber şi lacrimilor.

      Nu ştia ce fel de lacrimi erau. Îi inundau ochii, îi ardeau, îi orbeau, exteriorizând o furie neobişnuită şi făcând-o să pară atât de vulnerabilă. Îşi încordase toţi muşchii corpului, iar felul în care mergea era atât de bizar, încât oricine ar fi spus că era doar o nebună incapabilă, o nebună scăpată de sub orice control. Şi în consecinţă, cam asta era.

       Simţi două braţe puternice şi mari cuprinzând-o de la spate, iar furia şi teama i se accentuară. Fu ridicată cumva de la sol, aşa că începu să dea agitată din picioare şi să-şi mişte capul în toate direcţiile, firele de păr acoperindu-i chipul roşu, inundat.

      - Lasă-mă, la naiba! Dă-mi drumul, dă-mi drumul! continuă ea să se zbată.

      - Scumpo, calmează-te, rosti Josh pe un ton blând, încercând să o determine să nu mai ţipe.

      O ţinea cât de strâns putea, dar avea impresia că în următoarea secundă Audrey urma să-i alunece cumva din braţe.

      - Lasă-mă! ţipă din nou.