În adâncul misterului

1.8K 188 8
                                    

Îmi las corpul să alunece pe frânghia bine legată de fereastră. Răsuflu uşurată când picioarele mele ating podeaua. Îmi privesc mâna zgâriată, plină de sânge şi strâmb din nas,a trebuit să mă ajut doar de o mână să cobor. În cealaltă mână ţin o lumânare aprinsă, care mă va ajuta să găsesc ce am nevoie.

O cameră mică şi cu multe rafturi pe care sunt aşezate dosare ale orfelinatului.

Întorc toate dosarele ȋn căutarea oricărui indiciu care m-ar putea duce la femeia care m-a abandonat, dar nu găsesc nimic. Niciun nume, nicio adresă, nimic. Doar alte hârtii pentru donaţii, chitanţe, adopţii de după anul în care m-am născut eu.

Totul pare să fie şters cu buretele. Nici măcar o hârtie de adopţie nimic. Pare că orfelinatul nu ar fi existat până după anul meu de naştere.

Pun foile la locul lor în bibliotecă, atentă să nu las nicio urmă. O hârtie cu numele unor femei, care au lucrat aici îmi atrage atenţia. Aceaste femei au alaptat copiii. Chiar în perioada adopţiei mele, aici a lucrat Soledad Mendoza. Aceasta locuieşte în Toledo, la doar câteva ceasuri de aici. Trebuie să o caut. Las foaia la locul ei, apoi mă îndepărtez. Nimic nu pare deranjat. Sting lumânarea şi o bag în decolteul rochiei, ca să nu fiu nevoită să o ţin în mână. Prind frânghia în palmele mele şi simt cum pielea mă ustură groasnic pe măsură ce urc cu greutate frânghia. Când ajung aproape de geam, prind pervazul cu degetele şi îmi trag corpul afară din acea încăpere. De ce trebuie să pună ferestrele atât de sus?!

Trag frânghia şi o dezleg. Sunt atentă să nu alunec pe vrei ţiglă în întunericul nopţii. Cu puţină agilitate, reuşesc să sar de pe acoperiş fără să mă rãnesc.

E ora trei dimineaţa. Şi pe stradă nu e vreo mişcare. Momentului perfect pentru a intra neinvitat în casa cuiva.

Grăbesc pasul. Nu mă simt deloc în siguranţă singură în miezul nopţii pe stradă.

Răsuflu liniştită când ajung acasă. Intru în grajd unde las frânghia.

Dacă îmi termin treburile, aş putea porni în zori spre Toledo și m-aş întoarce la prânz, iar de seară trebuie să îi onorez invitaţia lui Gonzalo. Oftez. Nu trebuia să accept, nu am starea necesară pentru un bal, dar îi sunt recunoscătoare lui Gonzalo, ne-a ajutat mult.

***

Incalec calul, iar acesta nechează. Îl bat uşor pe spate şi îl îndemn să pornim. O ia la goană lăsând o nor de praf în urma noastră, pe strada San Felipe.

Vântul ȋmi mângâie părul şi obrajii. Soarele îmi arde faţa, iar doar tropăitul calului se aude pe drumul spre Toledo. Acum, aici mă simt liberă, neîngrădită. Simt că pot să zbor fără vreo barieră a societăţi. Aici, acum nu există bariere.

În minte, îmi apar tot felul de indoieli cu privire la acea femeie. Dacă nu mai locuieşte aici? Dacă nu îi voi găsi casa? Dacă nu ştie nimic? Dacă mă va minţi şi ea deopotrivă? O groază de neliniști mă bântuie şi nu îmi dau pace întregul drum.

Ajung în final. Privesc oraşul din depărtare şi pare că aş fi reţinută să inaintez.

Pornim din loc spre sat. E atât de mare încât nu ştiu dacă o voi găsi pe acea femeie.

În calea mea, apare un bătrânel care poartă o pălărie maro, care îi acoperă ochii.

-Mă scuzaţi. Îi atrag atenţia, iar el îşi ridică ochii spre mine.

-Cu ce te pot ajuta? Mă întreabă cu vocea slabă şi răguşită.

-Mi-aţi putea spune unde locuieşte Soledad Mendoza.

-Soledad? Ah, desigur. Locuieşte la casele de la marginea oraşului, dar ai putea-o găsi acum la râu. Îmi spune el făcând semn în direcţia râului. Nu poţi să o confunzi, a fost foarte înzestrată de natură. Râde el. Cu siguranţă o vei recunoaşte.

Îi mulţumesc şi îi urez toate cele bune, apoi pornesc spre râu.

Lângă râu, sunt aşezate sârme pe care sunt întinse cearşafuri albe. Un grup de femei spală haine jos, în apa râului. Descalec şi leg calul de un copac.

Îmi fac drum spre el, dar niciuna nu pare să mă observe.

-Bună ziua! Le salut, iar acestea se întorc spre mine.

-Bună să îţi fie inima! Mă salută una dintre ele stând ridicată cu mâinile în şolduri.

-Care dintre voi este Soledad Mendoza? Întreb privindu-le pe fiecare.

-Eu. Spune una ridicându-se în picioare şi ştergându-şi mâinile ude de rochie. După cum a spus acel domn, femeia are un bust generos. E plinuţă cu părul negru şi nu pare să aibă mai mult de patruzeci de ani.

-Dacă nenorocitul de bărbat al meu ţi-a făcut un copil, să ştii că eu nu ţi-l cresc. Îmi spune ameninţător stârnind râsul femeilor din jur.

-Nu, nu despre asta doresc să vorbim. Putem să ne retragem? Îi spun serioasă, iar aceasta se înduplecă. Ne retragem la câţiva metri de râu.

Vântul bate cu putere miscandu-mi părul şi vajaindu-mi în urechi.

-Ce doreşti? Mă întreabă.

-Acum 23 de ani aţi lucrat la un orfelinat? O întreb şi sunt atentă la faţa ei. Pare că îşi aminteşte despre ce îi vorbesc.

-Da. Aveam 18 ani şi eram însărcinată cu Almondo,care nu mai voia laptele meu de niciun chip. Aveam prea mult lapte şi am zis să fac un bine pentru bieţii copii de acolo. Îmi spune.

-O fetiţă a fost salvată din acel incendiu şi adoptată de bărbatul care a salvat-o, vă amintiţi cine a adus-o acolo? O întreb fără să îi spun poveste măicuţei.

-Da, îmi amintesc. Fetiţa aceea era cu totul adorabilă. Nu am înţeles de ce părinţii ei au abandonat-o, dar m-am bucurat că domnul acela a luat-o. Îmi spune zâmbind.

Nici eu nu ştiu de ce am fost abandonată. Îmi spun în minte trist.

-Dar ştiţi cine a adus-o la orfelinat? Îmi repet întrebarea.

-Da. Îmi amintesc că la finalul zilei, măicuţa a venit cu ea în braţe de la mănăstire. Când am întrebat-o cine a abandonat acel îngeraş, a refuzat să ne spună zicând că nu e treba noastră. Îmi spune.

Deci măicuţa minţea. Am încrederea că femeia aceasta nu mă minte. Pare o femeie simplă şi nu a făcut gesturi care sã îmi dea de înţeles că minte. Ce mistere neştiute ascunde povestea spusă de măicuţă? Ce secrete întunecate încearcă ea să astupe?

-De ce v-aţi mutat? Întreb curioasă să aflu mai multe.

-După incendiu, ne-a concediat fără vreo explicaţie. Ne-a dat bani şi ne-a ameninţat că dacă nu plecăm din Madrid, va fi foarte rău pentru noi. I-am spus că voi pleca în Toledo, apoi am dispărut. Nu am înţeles niciodată ce s-a întâmplat. Îmi spune.

Le-a dat afară şi le-a îndepărtat de Madrid, dar de ce? Ce voia să ascundă? Totul pare mai încurcat, dar am povestea adevărată acum. Poate la mănăstire voi afla mai mult, dar pentru astăzi e îndeajuns.

-Vã mulţumesc! Îi spun şi îmi iau la revedere. Iau din nou calul şi pornesc spre Madrid.

Dacă măicuţa e mama mea? Lor le este interzis să aibă copii şi de aceea m-a dat şi m-a minţit. Dar cum să îmi confirm această bănuială? La mănăstire sper că voi afla mai multe, dacă nu, îi voi spune măicuţei ce ştiu şi se va afla nevoită să îmi destăinuie adevărul cu orice preţ . Acum am ajuns mai în adâncul misterului şi nu mã voi da bătută până nu voi găsi i rezolvare.

Totul este atât de încâlcit încât îmi simt capul plesnind de durere. Mă gândesc prea mult la asta. Poate ieşirea la bal mă va ajuta să mă destind şi să nu mă gândesc câteva clipe la acest mister.

Dincolo De BariereUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum