Crimele din Mlaștină

Partea a II-a

     —Marine, mai amintește-mi odată, te rog, de ce mergem cu trenul? l-a întrebat Doina nedumerită așezându-și bagajele.

      —Pentru că ne oferă mai mult timp de gândit, Doina, de aceea, i-a răspuns partenerul ei aprinzându-și pipa. 

      —Auzi? a spus Doina după câteva clipe de tăcere, așteptând ca Marin să ridice ochii din ziar spre ea. Dacă nu mă descurc? Dacă o să-l dezamăgesc pe comisar?

      —Știi bine că nu se va întâmpla asta. Dacă tovarășul comisar nu te credea în stare, nu te trimitea. Acum te rog fă liniște, vreau să citesc ziarul. Vorbim după.

      Cei doi detectivi abia se urcaseră într-un compartiment de tren cu destinația Tușnad. În interior era cald, dar afară, în acea dimineață, temperatura era scăzută. Venise toamna. Marin Nițescu avea 42 de ani, lucra la secția comisarului Bălcescu de 15 ani și majoritatea cazurile pe care le-a cercetat, le-a și rezolvat. Marin era înalt, avea trăsături frumoase, părea mult mai tânăr decât era, nu încărunțise deloc. Avea o barbă destul de lungă și când zâmbea i se vedeau dinții albi pe care nu și-a pus, erau dinții lui naturali. Tenul lui era măsliniu și ochii albaștrii ca cerul. Marin era un bărbat blând și avusese o familie frumoasă. O soție iubitoare și două fiice cuminți, dar ceasul rău a făcut ca cele trei să moară în incendiul care le-a mistuit casa din cauza unui cablu de curent în urmă cu 5 ani. 

      Doina era scundă, avea părul blond, plin de bucle și o față de copil. Ochii ei erau negri ca tăciunele și tenul ei era deschis. Avea niște buze frumos definite pe care le dădea tot timpul cu un ruj roșu elegant. Mulți pretendenți au încercat să ajungă la inima Doinei, dar ea îi alunga tot timpul spunându-le că a iubit un singur o în viață și acela i-a luat inima cu el în mormânt. Iubitul Doinei era soldat în armată. A fost trimis într-o misiune specială înafara țării și nu s-a mai întors, iar Doina nu voia și nici nu găsea puterea să se apropie de altcineva. Simțea că-și trădează bărbatul vieții ei. 

     —Doina, haide, trezește-te. Coborâm, i-a spus Marin mișcându-i brațul.

      —Ce? Coborâm? Cred că am ațipit puțin, a spus Doina trezindu-se din somn.

      —Da, ai ațipit. Șase ore, i-a răspuns detectivul coborând bagajele din tren.

     —Nu se poate, a spus Doina cu ochii mari de mirare.

      În gară, pe cei doi îi aștepta șeful secției din Tușnad și încă doi polițiști.

     —Bine ați venit în Tușnad. Sper că ați călătorit bine, le-a spus șeful secției.

     —Mulțumim! Da, a fost o călătorie plăcută. Să mă prezint. Eu sunt detectivul Marin Nițescu și domnișoara este partenera mea, detectiv Doina Barbu.

      —Eu sunt comisarul șef Istvan Astaloș, iar cei doi sunt subalternii mei, Bogdan Balint și Zoltan Fodor. Cei doi vă vor conduce la pensiunea în care veți locui cât timp lucrați la caz, apoi veți veni cu ei la secție să vă prezentăm detaliile. 

      Cei doi au fost cazați la o pensiune liniștită, la primul etaj, iar camerele celor doi erau una lângă alta, având amândouă o terasă plină cu flori frumoase. Camerele erau mici, dar amenajate tradițional. Doina și-a schimbat hainele, și-a luat rochia verde închis pe care o considera norocoasă și deasupra un pardesiu negru în carouri. Ieșind din cameră a observat că partenerul ei deja cobora scările.

      —Marine, așteaptă-mă, i-a transmis Doina alergând spre el. 

      —Vai, dar ce rochie frumoasă. Este cumva rochia pe care o consideri norocoasă? o întrebă Marin atent.

      —Da, exact aceea este. De unde ai știut? l-a întrebat ea surprinsă.

      —Îmi place să-mi observ partenerii cu care lucrez, i-a răspuns Marin zâmbindu-i.

       Doina și Marin au fost conduși către secția de poliție, în biroul comisarului șef care-i aștepta cu dosarul pregătit. 

       —Ați ajuns mai repede decât mă așteptam. Luați loc vă rog, i-a îndemnat comisarul.

       —Domnișoara Doina este foarte entuziasmată în legătură cu cazul, așa că am vrea să auzim dacă ați mai aflat ceva nou, nu informațiile pe care ni le-ați trimis deja. 

       —În această dimineață a sosit raportul medicului legist și am putut identifica al doilea cadavru, care era mai nealterat. Trupul îi aparține Irinei Bogza, o educatoare de 31 de ani. Doamna Bogza are doi copiii, unul de 3 și unul de 6 ani, iar ultima oară trăia cu un vânzător de articole de pescuit, Dinu Goia care are 33 de ani, le-a spus comisarul.

      —Ați mers să vorbiți cu tovarășul Goia? l-a întrebat Doina. 

      —Nu, v-am așteptat pe dumneavoastră. 

      —Și legat de al doilea cadavru? a întrebat Marin.

      —Am cerut o analiză dentară care ar trebui să ajungă din moment în moment. În plus, dacă analiza ne oferă o persoană, când trupul a fost examinat, a fost găsit asupra lui un lănțișor care avea în interior o poză cu un copil, dar pentru că a stat atât de mult în apă, poza s-a șters. 

      —Bună seara domnilor. A sosit analiza dentară tovarășe comisar, a spus un ofițer înmânându-i comisarului fișa. 

      —Mulțumesc. Ia să vedem. Analiza dentară se potrivește în proporție de 80% cu dantura Luciei Hagău. Dânsa are, adică avea, 47 de ani și lucra aici la primărie. Are o fiică. Dacă stau să-mi amintesc, acum două săptămâni a fost dată dispărută. 

      —Și dacă a fost dată dispărută, nu a fost și căutată? l-a întrebat Doina.

      —Ba da domnișoară, însă s-a crezut că a fugit de acasă.

      —Mulțumim tovarășe comisar. Vom lua noi dosarele și mâine la prima oră plecăm în căutarea familiilor celor două victime. În această seară am făcut destule, i-a spus Marin ridicându-se și strângând dosarele. 

      Însoțit de partenera sa, Marin a părăsit încăperea îndreptându-se spre mașina care trebuia să-i ducă la pensiune. Doina ar mai fi stat, nu înțelegea de ce Marin s-a grăbit așa să plece. Pe drumul spre pensiune, Marin nu a scos niciun sunet, așa că la coborâre, Doina a rupt tăcerea și l-a întrebat:

      —Marine, stai! Ce s-a întâmplat de am plecat așa repede? 

      —Te-am văzut obosită și m-am gândit că este de ajuns pentru astăzi, i-a răspuns Marin urcând scările.

      —Eu păream obosită? Altă scuză n-ai găsit? Parcă eram parteneri! Trebuia să vorbim unul cu celălalt. 

      —Vorbim dimineață la ora 7. Dosarele le iau eu să mă mai uit peste ele, i-a spus intrând în cameră și trântind ușa. 

      Doina nu a înțeles ce se întâmplase cu Marin. Totuși a intrat la ea în cameră, a făcut un duș, s-a schimbat și până să iasă din baie afară a început o furtună puternică, tuna și fulgera, iar ploaia bătea în geam. Doinei îi era teamă de furtuni, așa că a lăsat lumina aprinsă și s-a băgat repede în pat. La cinci minute, s-a luat și lumina. În cameră era întuneric beznă. Speriată, Doina a căutat o lampă, dar nu a găsit. S-a îndreptat încet spre ușă, a ieșit și a bătut în ușa lui Marin, deschizând-o și băgând capul pe ea.

      —Marine, dormi? Pot să stau cu tine, știi că mi-e frică de furtuni. 

      —Intră Doina, acum am găsit și eu lampa asta. Bagă-te în pat, eu o să dorm aici pe fotoliu și las lampa aprinsă, n-are de ce să-ți fie teamă. Dacă nu poți să dormi, să mă trezești.

      —Bine Marine. Mulțumesc. Noapte bună.

      —Noapte bună, Doina.