Wendy, o viata invaluita in mister

Între cer și pământ

                 M-a luat de mână, foarte speriată și confuză...A deschis ușa carcerei, care scoase un scârțâit asurzitor, de parcă și ea se simțea îngrozită de canonul sorții mele.Secția de poliție era în agonie și  toate luminile erau stinse...Nimeni nu supraveghea zona sau...cel puțin așa se putea observa cu ochiul uman, pe întuneric.Însă, dintr-o dată o umbră imensă se îndrepta furioasă spre noi.Atunci, Wittany își dădu jos gluga de la geaca de trening și făcu câțiva pași înainte:

                -Bună seara, doamnă Silvy!

                -Wittany!?Ce cauți aici, dragă?Trebuia să fii acasă.Johny ce face?Știe că ești aici?Sau e la servici pe tura de noapte?

                 În fața mea, se află o femeie destul de în vârstă, aproximativ 60 de ani, blondă, înaltă și foarte palidă.Era și ea o polițistă, supraveghetoare, având uniformă pe măsură.O singură întrebare îmi trecea prin minte în acel moment: de ce ea...o cunoștea pe sora Briannei?

                  -Amm...nu.Nu știe că sunt aici.E...păi, plecat la non-stop după ardei, roșii, castraveți, posibil ceapă!?În general, după legume, muulte legume, repetă ea, încurcată.

                  -Încetează!am rostit cu jumătate de gură.Nu știi deloc să minți, de altfel ca și mine.

                 Mărturisisem jenată, dar trebuia să o fac.Era caraghioasă!

                -Scumpo...știu că nu spui adevărul!Dar, cine e fata asta?

                 Un zâmbet forțat, larg mi se desenă rapid pe față.

                -Ea e sora mea, despre care v-am povestit, Brianna.Am vrut să o vedeți personal.

                Era prima dată când a fost foarte convingătoare!De aceea. doamna Silvy s-a apropiat de și îmi aruncă felurite complimente, la care am răspuns cu o privire plictisită...

                -Ah, mă bucur să te recunosc!La ora asta târzie, ce e drept.Trebuie să plecați acum de-aici!

               O urmasem și atunci când ușile grele ale închisorii se închiseră am rostit:

               -Cine ești tu și cum ai ajuns aici?! 

               Atunci, în lumina lunii și a felinarelor, am văzut-o deslușit: un păr roșcat, doi albaștri și un nas ascuțit îmi tăiară răsuflarea...era frumoasă!

                -Sunt Wittany Walys, după cum știi prea bine și nu sunt moartă.În ziua în care am plecat de acasă...în ziua accidentului, l-am cunoscut pe John.Nu aveam unde să locuiesc atunci, iar vremea era năprasnică...După mult timp, ne-am căsătorit, acum o lună.Am aflat astfel despre Layla, prin intermediul mamei lui, ce lucrează aici...şi apoi, de tine.De aceea am venit în grabă.Eşti o perosnă apropiată surorii mele şi m-am gândit că ştii ce face...Mi se rupe inima doar gândindu-mă că n-am văzut-o crescând!

                 Lumina îmi dispăru de pe chip, îmi dispăru...Nu puteam să îi spun cu adevărat ce se întâmplase, căci...m-ar fi urât.

                - De-desigur!E...bine.Unde plecam acum?

                -Acasa...fosta mea casă.Mi-e atâât de dor...suspină ea cu jale.

               Minciuna mă duse prea departe.Dacă mergea acasă urma să afle totul, iar eu, eu ce să fac?

               -Însă, mai e ceva ce trebuie să îţi zic...Cu siguranţă nu va fi o veste bună, şi te rog, orice ar fi, să nu crezi în dovezile ce ţi se vor prezenta, pentru că sunt trucate.