Wendy, o viata invaluita in mister

Ne adâncim în mister...

-Stai așa...De ce te-aș crede pe tine?Cum am zis, doar m-ai folosit!
Scoase repede din geantă rama originala găsită de mine.
-Exact!Mi-am dat seama că cineva o luase, și mintea mă trimise instantaneu la tine.Așa că am cotrobăit cu privirea peste tot prin casa lui Michael, în timpul mesei, fără vreun rezultat.Apoi mi-a venit o idee strălucită, și gândidu-mă cât de previzibilă ești, ți-am luat geanta, pe care, apropo ți-o uitaseși la intrare.Și...Bingo!
-E...a ta?
-Te-ai întrebat vreodată cine e copilul din imagine?Ochii căprui, firele de păr castanii...semănați leit una cu alta, dar nu e o coincidență.Tu ești!
-Serios? Nu mi-am imaginat, dar mi se pare normal, e o poză făcută când eram foarte mică.
Dădu negativ din cap, analizându-mă în amănunt.Părea că vorbele ce îi stăteau pe limbă, nerăbdătoare să se facă auzite, urmau să-mi aducă la cunoscutință ceva important, poate chiar șocant.
-Cu siguranță ai bănuit toată viața de ce eu o iubeam mai mult pe Lorie, ignorându-te, lovindu-te, chinuindu-te.Dar, Wendy, ăsta era și scopul, să-ți amintești până în ultima clipă, de calvarul vieții tale, să plângi, să suferi, să ajungi la capătul puterilor.Nu sunt adevărata ta mamă, Wendy.Amber, sora mea, este!
Nu-mi credeam urechilor...Atâția ani trăiți în minciună!Luminile felinarelor s-au stins pentru mine, brusc zgomotul mașinilor ce săgetau asfaltul străzii s-a pierdut în surdină.Claritatea obiectelor din împrejuru-mi s-a blurat...Eram sufocată de coșmaruri, de absurdele întrebări ce-mi năuceau mintea.
-Aloo, revino-ți, mai avem multe de vorbit!Nu am chef să leșini chiar acum! țipă nervoasă, clătinându-mă puternic.

Tocmai îmi mărturisise că am stat lângă o persoană numită "mama", care de fapt era mătușa mea, timp de 12 ani, că tot ce se întâmplase rău până astăzi fusese doar din vina ei, și se aștepta să reaționez normal, ca și cum nimic nu avuse loc. Curând, adăugă indiferentă:

-Amber e geamăna mea.Și nu e decedată...Tu ești a doua persoană care-mi știe secretul, după Lorie.Dar, am avut grijă să fie într-un loc îngrozitor, din care se presupune că nimeni nu scapă întreg, continuă ea cu un zâmbet diabolic.

-Spune-mi unde se află, voi face cumva să o găsesc, doar spune-mi..

Am plâns câteva minute în șir, în hohote, în timp ce ea se holbă satisfăcută la mine.

-Te-ai oprit, păpușico?îmi ridică ușor capul cu degetul arătător.De-asta ai venit aici, în seara asta!Uite, dacă vrei să știi mai multe, să îți cunoști părinții și trecutul, vei face numai ce spun eu.Vei purta acest microfon în permanență, și odată ce te întorci în casa Wallys, îmi vei transmite fiecare pas, al tuturor!Dar, atenție!Mama și tatăl tău, pe care ai aflat întâmplător cum îl cheamă, da, scrisoarea, rosti dându-și ochii peste cap, sunt și ei la mâna mea, ironic vorbind, un triunghi familiar! chițăi ea.Dacă destăinui planurile mele altora, nu îi vei mai cunoaște vreodată!

Eram speriată.Picioarele mi se înmuiaseră, mă simțeam ca o gelatină plutitoare(cea mai poetică comparație), dar i-am răspuns, încercând să par dârză:

-Ce anume vrei să fac?

-Dă-mi mâna ta dreaptă!

Mi-am dat seama imediat ce voia să vadă: aveam inscripționat ceva, ceva ce l-am considerat semn de naștere, fiind foarte șters și greu de deslușit.

-...Un trandafir...Trebuie să fie Ross Hospital Chains!

-Ce?am întrebat confuză .

-Înainte de a pune mâna pe bandiții aceia, trebuie să dau o fugă la Aiden...

Pumn, Ganteră, Bulldog și șeful clanului nu apucaseră să deschidă renumita reședință Ross, acum devenită muzeu, căci apelul meu telefonic către 911 le-a dat de înțeles că erau vânați, fugind.Îmi imaginam că așteptau ocazia prielnică, inima strângându-mi-se doar la gândul ca urmau să se întoarcă.Mai mult ca sigur ȘI ei voiau să se răzbune pe mine că le-am stricat socotelile...

-Iar cu tine voi vorbi mâine.Acum, atașează-ți ăsta de tricou!

Și îmi înmâna microfonul de care pomenise mai sus.Am înghițit în gol, și am făcut întocmai.

-În sfârșit, ne înțelegem!se întoarse, cu un mers țanțoș, ca de divă.

Am inspirat adânc aerul nopții, presărat de razele de lumină ale lunii, cernute prin coroana de frunze a imenșilor stejari.Mi-am îndreptat pașii către cartierul din est al orașului, către vila cu pricina, când, o idee trăsnită mi-a fulgerat mintea.Dacă Amanda mergea să-l întâlnască pe Aiden, Aiden fiind tatăl...meu, de ce n-aș putea urmări-o?Inima-mi bubuia de fericire și entuziasm, am țopăit, felicitându-mi "creierul demn de Eistein".Am făcut tiptil cale întoarsă, lipindu-mă pe pereții blocurilor, ca în filmele de acțiune cu James Bond. Mă credeam însuși agentul 007!Hei, încercam să găsesc o latură pozitivă în tot negavismul ce mă apăsa.

Am traversat treceri de pietoni, intersecții, m-am ferit de câini, oameni dubioși, gropi și mașini.Tot ce urmam era doamna cu pălăria de un roșu-aprins, cu pene de gâscă.Săracele animale, oare cum se simțeau așa, purtate de o femeie nemernică și criminală ca ea?

Astfel, după ceva drum de străbătut și la câteva sute de metri de cea menționată, am zărit o clădire imensă, pe care scria: "Spitalul Central Ross- în memoria doctorului chirurg de elită Amber Ross, construim o viață mai bună și ajutăm victime nevinovate împreună ".Interiorul era luminat, păzit de zeci de gardieni.Se pare că Amanda intră, fără nici o problemă de autorizare, dar eu?Eu cum urma să pătrund în incintă?...

Existau două soluții: să îi caftesc pe bodyguarzi sau să mă prefac că mi s-a făcut rău chiar la 1 dimineața, în fața celui mai mare spital de caritate din metropolă?Niciuna plauzibilă...așa că am apelat la...:

-Bună seara!Mami tocmai a intrat acolo și mă caută acum disperatăăă...M-AM PIERDUT Ș VREAU LA MAMA!am stors câteva lacrimi de crocodil.

-Of, uită-te la ea...au șușotit între ei.

-Uite, te pot ajuta eu să o găsești!Cum arată?

Am înșirat alte minciuni gogonate, și, odată înăuntru, dar însoțită de paznic, am adăugat:

-Am nevoie la baie, unde e toaleta?

El dădu din cap ironizat, fără pic de urmă de răbdare:

-Pe aici, și sper că NU mai vrei altceva.Te aștept la intrare!Grăbește-te!

L-am urmărit pe gaura ușii și l-am văzut mergând către cel mai apropiat dozator, pentru o cafea.Am încercat să mă strecor afară, silențioasă, dar nu a prea mers.

-Hei, tuu!vărsa cafeaua, fugind după mine.Mi-am zis să fac o schimbare de plan, ducându-i jocul mai departe.

"Biroul directorului la etajul 4"- scria cu litere mari, de tipar, pe un afiș.Am luat liftul, panicată.L-am pierdut curând pe bărbat, acesta anunțând rapid paza.Nu știam ce să mai fac. așa că am dat buzna în cabinetul directorului, unde am fost surprinsă că se afla și Amanda.

Pe scaunul mare, din piele, scria cu litere aurii "Aiden Ross" ...

Misterul poate aparține oamenilor enigmatici și celor care sunt însuși misterul lor...