Radio Interview - Louis Tomlinson (Română)

Prolog ~ Louis

     Ea plângea și dacă era vreun lucru care îl uram, era să o văd plângând. Nu am putut suporta să o văd atât de frântă și disperată. Am pășit spre ea, dar m-a împins mișcându-și capul dintr-o parte în alta și am simțit cum mi se formează un nod în gât.

     Eleanor nu a spus nimic de când a venit în apartamentul meu și al lui Harry. Eu doar stăteam în sufragerie, așteptând să spună ceva, dar ea putea doar să plângă și am început să devin disperat și eu. Ce s-a întâmplat cu iubita mea? De ce plângea? De ce nu m-a lăsat să o ating? Să o fac să se simtă confortabil? De ce mi-a evitat sărutul când am văzut-o la ușa mea?

     Am simțit acest nod oribil în stomac care îmi spunea că ceva îngrozitor avea să se întâmple. Nu eram sigur dacă voiam să știu. Această parte din mine voia să evite tot ce e rău în această lume și doar să trăiască părțile bune din viață. Dar chiar și eu am știut că nu este posibil să fiu un copil pentru totdeauna, indiferent cât de mult am încercat.

     — Eleanor, am chemat-o, dar a continuat să plângă, suspinând și acoperindu-și fața cu mâinile. Inima mă durea pentru ea și nu știam ce să fac. Iubire, spune-mi ce s-a întâmplat, am rugat-o, încercând să o mai ating o dată, dar s-a retras.

     — Nu mai pot, Lou. Nu pot! a izbucnit și inima mi s-a oprit, m-am simțit de parcă timpul a înghețat în acel moment și cuvintele ei s-au repetat o dată și încă o dată în capul meu.

     — C-Ce vrei să spui? am întrebat nesigur dacă vreau să știu răspunsul.

     S-a uitat la mine, ochii ei înlăcrimați fixându-mă și am putut să văd toată durerea reflectată în ei, toată suferința și determinarea. Inima îmi bătea nebunește și frica a început să curgă prin venele mele. Am regretat că am întrebat-o.

     — Nu pot, Lou, a repetat. Am obosit și asta e prea mult. Eu-Eu sunt..., și-a acoperit gura și a izbucnit zgomotos, tot corpul îi tremura și eu doar voiam să o îmbrățișez, să îi spun că va fi bine, dar nu mă puteam mișca, eram înghețat pe locul meu, uitându-mă la ea cu inima în mâini. Nu sunt destul de puternică să mă confrunt cu toate astea, a spus după parcă o veșnicie, vocea ei tremurând pe tot parcursul propoziției, așa cum inima mea tremura când o ascultam.

     — Eleanor... Nu spune asta. Ești puternică. Te-ai confruntat cu asta mult timp. Nu poți să renunți acum, am implorat. Nu trebuia să mă prefac că nu știu despre ce vorbește. A fost o problemă delicată pentru noi din ultimele câteva luni, dar mereu am ales să o amân sau să mă prefac că nu se întâmplă.

     Iubita mea a primit prea multă ură. Nu putea să meargă afară fără să primească amenințări cu moartea, fără cineva care să îi spună să se sinucidă pentru că nu merita. Totul era un rahat, i-am spus asta tot timpul și am știut că mă credea, dar-dar ar trebui să fie un punct când nu mai poți ignora asta, când toată ura te ajunge și te distruge. Eleanor a ajuns în punctul ăla și asta a fost cea mai mare frică a mea din ultimele câteva luni.

     Am iubit-o, am iubit-o atât de mult. A fost amuzantă, a fost isteață, a fost frumoasă, a fost bună și mă iubea, mă iubea pentru mine și nu pentru că eram într-o trupă. Avea această inimă bună căreia i-am promis că voi avea grijă de ea, dar nu am avut. Am lăsat fanii noștri să o rănească o dată și încă o dată până au stricat-o. Dar ce aș fi putut face diferit? Nu puteam să potolesc acei fani care credeau că știu ce e cel mai bine pentru mine, care credeau că o cunosc pe Eleanor. Nu puteam să lupt împotriva acelei uri nejustificate și din cauza asta, pierdeam femeia pe care o iubeam.

     — POT SĂ RENUNȚ, LA DRACU'! a strigat disperată. Am nevoie să renunț! a adăugat Eleanor cu o voce stinsă și încă tremurând. Nu mai suport, Louis. Aș vrea să pot, dar nu pot.