Danger Man [Lee Jong Suk] • || Short Story|| •

3. LJS

În drum spre serviciu mă opresc la cafeneaua din centru unde obișnuiesc să mă duc aproape zilnic când plec la muncă. Îmi iau un Americano cu portocală și mentă plus o felie de chec cu cacao. Mă așez la masa de lângă geam și priveam oamenii din stradă. Cum îmi ridicam ochii spre clădirea de alături, observ cerul care se înnorase între timp. Așteptam să înceapă ploaia pentru că de aproape o lună pământul nu a mai gustat apa cea răcoritoare a primăverii.

Când îmi beau ultima gură de cafea, terminând și checul, mă uitam la ploaia ce începuse de vreo 5 minute. Era frumoasă priveliștea, dar eu am uitat că nu mi-am luat nicio umbrelă, realizând totodată că nici nu ştiu cum să ajung la serviciu fără să mă ud.

După încă vreo două minute de admirat ploaia, mă ridic de la masă şi voiam să plec, dar vânzătoarea mă oprise înainte de a ieşi afară. Aceasta îmi dăduse o umbrelă neagră cu mâner din lemn, spunându-mi că este pentru mine de la un bărbat. ㅡ Ce bărbat? ㅡ Atunci când am întrebat-o cine era, ridică din umeri, dar îmi dăduse niște informații fizice pe care le-a observat la el. Era înalt, avea părul castaniu și purta un palton bej, iar buza de jos era împărțită la mijloc lăsând impresia că era tăiată. Ciudat. Nu îmi venise nimeni cunoscut în minte care să aibă aceste trăsături.

Ridic din umeri. Poate era un admirator secret căreia îi este rușine să vorbească încă cu mine sau pur şi simplu un client amabil mă văzuse neajutorată şi a decis să-mi dea mie umbrela lui. Totuşi, iau obiectul din mâinile vânzătoarei şi îi mulțumesc pentru distribuirea acestuia.

Înainte să ies, observ cum un bărbat care avea aproape toate acele trăsături pe care mi le-a zis femeia, a trecut în fugă prin fața cafenelei ferindu-se de ploaie şi încercând, bănuiesc, să găsească un adăpost. Nu îi văzusem fața pentru ca îl zărisem din spate. Am ieşit şi am început să mă uit după el, dar dispăruse. Probabil a intrat printr-un magazin din apropiere sau a coborât la metrou.

Drumul spre locul meu de muncă era în direcția opusă şi eram în întârziere, aşa că nu m-am mai dus pe urmele acelui bărbat. Pe lângă faptul că eram curioasă cine era, voiam să-i mulțumesc pentru gestul făcut.

Ajung la serviciu în siguranță şi fără să mă ud prea mult. Intru în instituție, lăsând umbrela în suportul de lângă ușă, apoi îndreptându-mă spre biroul meu. Când ajung acolo observ cum jumătate din masa mea de lucru era plină cu mormane de hârtie. Se pare că șeful mi-a dat foarte multe cazuri şi va trebui să lucrez până târziu..

Aveam dreptate. Chiar am lucrat până târziu. Colegii mei de birou au plecat de vreo 3 ore și eram singură în încăpere. Această singurătate şi lipsa zgomotelor îmi adânci oboseala şi voiam să dorm neapărat. Era 1 AM, iar dacă plecam acasă la ora asta cred că adormeam pe drum.

Îmi las capul pe masă şi închid ochii încercând măcar o oră să mă odihnesc, apoi să o iau ușor-ușor spre casă.. dar cred că la cât de obosită sunt, voi dormi aici toată noaptea. La un moment dat, aud cum uşa se deschide şi cum nişte paşi se îndreptau spre mine. Se auzeau din ce în ce mai tare pe parcursul drumului către masa mea de lucru. O fi oare vreun coleg?

Mă îndoiesc din prima secundă după ce îmi adresez întrebarea în minte, căci parfumul dulce şi înțepător începură să îmi gâdile nările. Cunoşteam acel parfum. Ştiam că este DIN NOU el, dar cine este EL?! Simt cum o pătură este pusă pe spatele meu şi cum un sărut îmi atinge creștetul capului.

Vreau neapărat să ştiu cine este acea persoană. Nu mai rezistam. Cine era acel om care mă iubeşte atât de mult şi care are grijă de mine? Mă înveleşte, mă sărută, îmi masează picioarele, spune că îi este dor de gustul meu.. Cine eee?? Reușesc să-mi ridic capul sperând că-i voi vedea fața, dar în cameră era doar lumina de la monitorul calculatorului, care şi aşa intrase pe stand by, şi lumina din hol ce trecea prin geamul ușii. De ce lipsa de lumină sau oboseala mea trebuie să mă împiedice de fiecare dată atunci când vreau să-i vad chipul?

Pentru că fața lui era neclară în întunericul nopții, cu o voce răguşită l-am întrebat care este numele lui. Nu am auzit niciun răspuns. Așteptam şi așteptam, crezând că poate voia să creeze un suspans, dar nu se mai aude nimic. O durere în inimă am simțit dintr-o dată. Acea tăcere dintre noi mă afecta, iar în acel moment, brusc, nu mă mai interesa deloc numele lui, ci voiam doar să-i aud vocea. Voiam să spună ceva. Nu conta ce. Îmi era dor de vocea lui...

Oboseala mă dominase de tot. Capul meu a căzut pe birou, iar somnul mă cuprinde din toate părțile. Înainte de a intra în lumea viselor, aveam încă speranța că va spune ceva pe final la fel cum făcea de obicei înainte să adorm, dar nu am mai auzit nimic. Dimineața când mă trezesc, mă uit buimacă în jur. Acea persoană nu mai era, dar îmi dau seama că pătura cu care mă învelise încă era pe mine, trasând concluzia că nu am visat. Eram ca de obicei puțin speriată pentru că nu ştiam cine tot se ține după mine, cine se strecoară la mine în casă şi pleacă fără nicio urmă, lăsând doar un bilet lipit de veioză.

Stai! Exact! Un bilet! Tresar de pe scaun şi mă uitam în jur pentru a găsi bucățica de hârtie pe care tot mi-o lăsa de fiecare dată când pleca. Era lipita de monitorul calculatorului. Spre mirarea mea, starea mea s-a schimbat brusc la vederea acestei foițe. Nu mai eram speriată, ci fericită. Eram fericită că îmi lăsase un semn. 

LJS

Asta ce-o mai însemnând..? Oare erau inițialele numelui lui?!